Când ți se spune adio prea devreme – Oroarea de a fi îngropat de viu

„Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător” – Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni. Mesajul optimist al acestei cugetări a scriitorului român pălește în fața ororii de a te trezi îngropat de viu.

Imaginează-ți că ești într-un sicriu la doi metri sub pământ, în întuneric și liniște absolută. Te chinui să respiri și nimeni nu-ți aude urletele.

Îngroparea prematură, cunoscută și ca îngroparea de viu, este unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri care pot fi închipuite. Frica de a fi îngropat de viu se numește tafofobie.

Este firesc să ne dea fiori ideea de a fi îngropați de vii. Dar societatea secolului XIX a transformat această frică într-un val uriaș de teroare.

îngropat de viu
O femeie se trezește în sicriu, îngropată de vie. Captură din filmul „The Raven” („Corbul”)

Și existau motive întemeiate pentru această frică. Înainte ca îmbălsămarea să devină o practică standard, existau povești nefericite cu oameni despre care s-a crezut în mod greșit că erau morți.

Fuseseră, de fapt, în comă sau într-o stare asemănătoare. Acești oameni au fost înmormântați când erau încă vii, iar oroarea prin care au trecut a fost descoperită mai târziu, când, din varii motive, cadavrele lor au fost exhumate.

Semnele înmormântării premature

îngropat de viu
Mâinile cu degete însângerate și unghii descărnate sunt cel mai comun semn că înmormântarea s-a realizat înainte de vreme. Foto: Wikimedia

Probabil că primul caz notabil al unui om îngropat de viu a fost cel al filosofului scoțian John Duns Scotus (1266-1308). La un moment dat după moartea bărbatului, cavoul său a fost deschis, iar cadavrul a fost găsit pe jumătate în afara sicriului.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

Mâinile și degetele îi erau acoperite de sânge, din cauza încercărilor de a scăpa din locul de „odihnă eternă prematură”.

Înmormântarea prematură ca formă de execuție

Totuși, nu toate îngropările de viu erau accidentale. Îngroparea de viu a fost folosită ca metodă de execuție în de către chinezi și khmerii roșii.

O poveste folclorică spune că, în secolul VI, un călugăr, cunoscut acum drept Sfântul Oran, s-a lăsat îngropat de viu în cadrul unui sacrificiu uman menit să asigure construcția unei biserici pe insula Iona, situată în largul coastei scoțiene.

Îngroparea a avut loc, iar după un timp, sicriul a fost dezgropat. Oamenii l-au găsit pe Oran abia respirând.

Sleit de puteri, Oran le-a spus oamenilor că în viața de apoi nu exista rai sau iad. Din cauza acestei vești neliniștitoare pentru o comunitate creștină, Oran a fost reîngropat, pentru totdeauna.

Sicrie cu siguranță pentru tafofobie

îngropat de viu
„Le Karnice”, sicriul de siguranță inventat de un conte rus pentru a preveni înmormântarea prematură. Foto: Pinterest

La fel ca în cazul altor fobii răspândite, oportuniștii au exploatat frica oamenilor pentru a câștiga bani. Printre altele, a fost inventat „sicriul de siguranță”, menit să potolească frica îngropării de viu.

Pe piață au apărut numeroase modele scumpe. De exemplu, în 1791, un preot englez a fost îngropat într-un sicriu cu un geam de sticlă. Acesta îi permitea paznicului din cimitir să verifice dacă omul era într-adevăr mort.

Un alt model era sicriul cu aerisire, care includea chei pentru sicriu și pentru criptă, în cazul în care ocupantul era viu și voia să iasă. Un sicriu comercializat la sfârșitul secolului XVIII era dotat cu o sfoară cu ajutorul căreia cel îngropat putea acționa un clopoțel sau flutura un steag deasupra pământului.

Obsesia de a fi îngropat de viu se reflectă și în ficțiune

îngropat de viu
Detaliul de pe coperta cărții lui Edgar Allan Poe

Subiectul îngropării de viu nu se limitează la domeniile științific sau comercial. Frica de un astfel de eveniment, larg răspândită în secolul XIX, a stat la baza povestirii „Îngropat de viu”, de Edgar Allan Poe, publicată în 1844.

În carte, Poe spune povestea unui bărbat care suferă de tafofobie, ca rezultat al unei boli cataleptice. Personajul principal este terorizat de gândul că oamenii îl vor lua drept mort ca urmare a uneia dintre crizele sale și că îl vor îngropa de viu.

Îngroparea prematură a avut un impact puternic asupra societății tafofobice a vremii. S-au făcut și multe filme pe acest subiect.

Pentru următorii trei oameni, un sicriu de siguranță s-ar fi putut dovedi folositor. Iată trei situații reale ale unor oameni care s-au trezit în sicriu.

Angelo Hays – Îngropat de viu în Franța (1937)

îngropat de viu
Foto: Busy

Angelo Hays era cunoscut în orașul natal pentru pasiunea sa pentru motociclete. Într-o zi, în timp ce mergea cu motocicleta, tânărul de 19 ani a pierdut controlul vehiculului și a intrat cu capul într-un zid.

Văzând că nu are puls, medicii l-au declarat pe Hays mort. Fața îi era atât de desfigurată, încât părinților săi nu li s-a dat voie să îl vadă înainte să fie îngropat.

În scurt timp, Angelo a fost îngropat. Tatăl său întocmise pe numele lui o poliță de asigurare, cu câteva luni mai devreme.

Compania de asigurări a avut unele suspiciuni și a cerut ca Angelo să fie exhumat, la două zile după înmormântare. Corpul a fost exhumat și dezbrăcat de hainele de înmormântare.

Astfel s-a descoperit că trupul tânărului era cald încă și avea un puls vag. După ce a fost reanimat și și-a revenit complet, Angelo a devenit o celebritate în Franța.

Virginia MacDonald – Îngropată de vie în New York (1851)

îngropat de viu
Foto: Athens Rotaract

După o suferință prelungită, Virginia MacDonald, care locuia împreună cu tatăl ei, a fost învinsă de boală și a murit. A fost îngropată în Cimitirul Greenwood din Brooklyn.

Totuși, mama ei insista asupra faptului că Virginia nu era moartă. Oricât au încercat rudele să o consoleze pe mamă și să o convingă că fiica sa era moartă, femeia refuza să creadă.

S-a ajuns la punctul în care familia a fost de acord cu exhumarea pentru a o convinge pe mamă că fiica ei era, într-adevăr, moartă. Într-un final, când sicriul a fost deschis, s-a descoperit că trupul Virginiei era întins pe o parte.

Tânăra avea sânge și urme de mușcături pe mâini și existau toate indiciile că fusese, într-adevăr, vie la momentul îngropării.

Mary Norah Best – Îngropată de vie în Calcutta (secolul XVII)

îngropat de viu
Foto: Pinterest

Mary Norah Best, fiica adoptivă a unei femei pe nume Moore Chew, a căzut victimă epidemiei de holeră la vârsta de doar 17 ani.

Din cauza temperaturilor ridicate și a riscului răspândirii bolii, familia a decis să o îngroape repede. I-au semnat certificatul de deces, apoi au înmormântat-o.

Tânăra a fost pusă într-un sicriu de pin, cu capacul bătut în cuie. Au existat mereu îndoieli referitoare la circumstanțele morții ei, dar, până la urmă, a fost lăsată să se odihnească în pace.

Zeci de ani mai târziu, cripta familiei a fost deschisă pentru ca fratele ei să fie depus acolo. Capacul sicriului lui Mary era spart și existau indicii că tânăra încercase să iasă afară.

Scheletul ei era pe jumătate în sicriu și pe jumătate afară. Mai târziu, s-a dovedit că, de fapt, doctorul care a semnat certificatul de deces o otrăvise pe fată.


Distribuie:

Citește în continuare

2 comentarii la „Când ți se spune adio prea devreme – Oroarea de a fi îngropat de viu”

Lasă un comentariu