La începutul anilor ‘60, cele două superputeri nucleare ale lumii – SUA și URSS – au început să caute modalități de a folosi în scopuri productive energia extraordinară eliberată de bombele nucleare.

Printre posibilitățile discutate se numărau crearea unui nou canal prin Istmul Panama, crearea unui golf artificial în Alaska, excavarea munților și alte astfel de proiecte care implicau dislocarea unor cantități uriașe de pământ.

În cadrul operațiunii Plowshare, de exemplu, SUA au efectuat câteva teste în deșertul Nevada, al căror efect poate fi văzut încă în deșertul plin de cratere. Craterul Sedan, cel mai mare dintre acesta, rezultat după testul nuclear din 1962, este acum o atracție turistică.

Potrivit Centrului Analitic pentru Neproliferare, Uniunea Sovietică a efectuat teste mai ample în cadrul programului „Explozii nucleare pentru economia națională”.

Folosind explozii nucleare mici, sovieticii au prospectat solul pentru a identifica rezerve de petrol, au creat buzunare subterane uriașe pentru depozitarea gazelor naturale, au zdrobit minereu în mine deschise, au săpat canale și au construit diguri.

Într-un caz de exploatare a petrolului cu ajutorul bombelor nucleare, gazele radioactive au contaminat o porțiune semnificativă dintr-o regiune dens populată de lângă râul Volga.

Altă dată, au aruncat în aer un râu pentru a vedea dacă pot crea un rezervor. Rușii au și acum acest rezervor, dar încă este radioactiv. Cam în această perioadă și-a făcut simțită prezența o nouă oportunitate.

În 1963, la un puț de gaze din câmpul gazeifer Urtabulak, din sudul Uzbekistanului, a avut loc o explozie la adâncimea de 2.4 kilometri.

În următorii trei ani, sonda a ars constant, provocând pierderi de peste 12 milioane de metri cubi de gaz pe zi, suficient pentru a satisface nevoile unui oraș de mărimea Sankt Petersburgului, conform Daily Mail.

După ce toate metodele convenționale de stingere a incendiului au eșuat, guvernul sovietic a apelat la oamenii de știință din domeniul nuclear.

Geologii și fizicienii implicați în programul nuclear au calculat că, dacă o bombă nucleară avea să fie detonată aproape de locul incendiului, presiunea generată de sfera nucleară avea să închidă orice gaură situată la 25-50 de metri de explozie.

Randamentul necesar a fost calculat la 30 kilotone, sau aproximativ de două ori mai mult decât puterea bombei care a devastat Hiroshima.

În toamna anului 1966, au fost forate simultan, cât mai aproape posibil de puțul de gaz care ardea necontrolat, două puțuri înclinate, cu lățimea de nici o jumătate de metru.

La adâncimea de 1.400 de metri, la distanța estimată de 35 de metri de sonda defectă, într-una dintre găuri a fost coborâtă o bombă nucleară. Gaura a fost apoi umplută cu ciment pentru a preveni erupția radioactivă spre suprafață. Apoi, bomba a fost detonată.

Ziarul sovietic Pravda Vostoka, din Tașkent, a publicat la acea vreme un articol despre experiment.

„În acea zi rece de toamnă din 1966, un tremur subteran de o forță fără precedent a zguduit pământul acoperit cu un strat subțire de nisip alb. Peste deșert se ridica o ceață prăfuită. Torța de culoare portocalie care ardea la capătul puțului s-a diminuat, mai întâi încet, apoi mai rapid, până când a pâlpâit și, în cele din urmă, s-a stins. Pentru prima dată după 1.064 de zile, în zonă s-a așezat liniștea. Răgetul ca un motor cu reacție al sondei fusese redus la tăcere.”

Flăcările au fost stinse în doar 23 de secunde. Imaginile istorice ale acestei operațiuni incredibile surprind momentul în care bomba nucleară este detonată, iar incendiul este stins.

Era prima dată în istorie când o bombă nucleară era folosită cu succes la stingerea incendiilor la sonde, dar nu avea să fie și ultima.

Câteva luni mai târziu a izbucnit un alt incendiu la Pamuk, un câmp gazeifer din apropiere, iar focul s-a răspândit la suprafață prin găuri suplimentare.

De data aceasta, o armă nucleară de 47 kilotone a fost coborâtă și detonată la adâncimea de 2.440 de metri. Deoarece scurgerea fusese mare, fluxul a continuat timp de șapte zile, apoi focul s-a stins.

Al doilea succes le-a dat oamenilor de știință sovietici o mare încredere în noua lor tehnică de control a incendiilor la puțurile de gaz și de petrol.

În anii următori, au apărut mai multe oportunități pentru utilizarea exploziilor nucleare pentru stingerea incendiilor la puțurile de gaz.

În mai 1972, o explozie de 14 kilotone declanșată la adâncimea de 1.700 de metri a sigilat o scurgere de gaz care continua de doi ani în câmpul Maiski, în Asia Centrală.

Apoi, în luna iulie a aceluiași an, un alt puț de gaz incendiat din Ucraina a fost sigilat cu o explozie nucleară de 3.8 kilotone la adâncimea de 2.4 km.

Ultima încercare a avut loc în 1981, la un puț incendiat prin care era sondat zăcământul de gaze Kumjinski, de pe coasta de nord a Rusiei. Atunci, la adâncimea de 1.511 metri a fost detonată o bombă nucleară de 37.6 kilotone, stingând focul.

Experimentele s-au încheiat în 1989, când sovieticii au suspendat orice fel de test nuclear.