Incașii nu tolerau vagabonzii și cerșetorii. Iată cum erau tratați aceștia

În România, „Legea pentru înfrânarea vagabondajului și cerșetoriei”, care a fost adoptată în 1921, a încercat să rezolve problema cerșetoriei.

Pentru aceasta, au fost înființate colonii de muncă în care erau trimiși toți cei, deși erau apți pentru muncă, „agoniseau hrana practicând sau înlesnind pe cale publică acțiuni ori jocuri imorale, meserii degradatoare sau, în fine, orice acte ilicite pentru cari nu li s-a aplicat vreo alta pedeapsă”.

viata de zi cu zi a incasilor_compressed
„Țărani incași lucrând pe câmp în luna mai”, desen din manuscrisul lui Don Felipe Puma de Ayala, „Nueva coronica y buen gobierno”, care ilustrează viața incașilor (circa 1587, Lima, Museo Nacional de Antropologia, Arqueologia e Historia del Peru). Foto: Giancarlo Costa / Bridgeman Image

Această lege a încercat să pună capăt oricărui mod de viață care nu se încadra în norma socială. Ceea ce este surprinzător este că, dincolo de Atlantic și cu câteva secole mai devreme, exista deja ceva similar.

Incașii nu permiteau ca cerșetorii să se afle printre ei. Adică îi persecutau pe cei care trândăveau, pe cei care trăiau din cerșetorie sau pe cei care nu contribuiau în niciun fel la societate.

Incașii nu tolerau vagabonzii și fiecărui individ i se găsea o ocupație în funcție de vârstă și abilități.

Legea română din 1921 era împotriva vagabonzilor obișnuiți, a cerșetorilor profesioniști (fie că trăiau din cerșetorie, fie că îi exploatau pe alții) și a bețivilor, printre alții.

Pe scurt, legea urmărea să-i controleze, să-i izoleze și să-i amendeze pe cei care nu se integrau în societate sau care nu se puteau integra din anumite motive. Incașii, însă, au mers mai departe.

Incașii doreau ca toți bărbații și femeile, chiar și persoanele în vârstă și cele cu dizabilități, să aibă un rol în viața de zi cu zi a comunității. Bătrânii aveau un rol esențial în menținerea tradiției orale, pentru a transmite poveștile și a încuraja învățarea despre trecut.

incasii-nu-permiteau-vagabonzii-sau-batausii_700x365.jpeg
Societatea incașă funcționa după principii considerate azi utopice. Foto: Wikimedia

Acesta era un aspect foarte important, pentru că nu trebuie să uităm că vorbim despre o civilizație care nu cunoștea scrisul (vorbim de alfabet, pentru că un sistem de transmitere a informațiilor tot aveau – prin sfori și noduri – și este încă nedescifrat).

 

Bătrânele, după cum povestește Georges Minois în „Istoria bătrâneții”, se ocupau de sănătate, în general, și de naștere, în special. Așadar, incașii căutau ca fiecare membru al comunității să aibă o muncă pe care să o poată face.

Acest tip de muncă, pentru cei cu anumite dizabilități fizice sau pentru vârstnici, putea consta în adunarea de stuf, dezinsecția și deparazitarea altora sau în confecționarea de unelte simple. Dar nimeni nu putea trăi fără să muncească, fără să contribuie la grup.

De fapt, existau chiar judecători, ilactamayu, care vegheau cu atenție asupra acestui lucru și care aveau puterea de a intra în orice casă, ca să verifice dacă toată lumea își îndeplinea obligațiile.

Conchistadorii au fost uimiți de modul în care funcționa societatea incașă

405. sistemul de drumuri al incasilor_5_red
Grafică: Incredibilia

În schimb, primeai întotdeauna ajutor din partea grupului atunci când aveai probleme. Era un model de societate care se înscrie în ideile utopice: „fiecare își are locul în societate și și-l îndeplinește; în schimb, societatea îi acoperă individului toate nevoile.”

Potrivit mărturiei unor conchistadori, ceea ce au găsit spaniolii acolo era bine ordonat. În plus, hoția era un fenomen foarte bine ținut sub control. Bărbații aveau ocupații „utile și cinstite”.

După cum se vede, acest sistem primitiv de securitate socială interzicea – la fel ca „Legea pentru înfrânarea vagabondajului și cerșetoriei” – în primul rând trândăvia.

Toată lumea trebuia să muncească, indiferent de vârstă sau capacitate. „Toată lumea” cuprindea și orbii, surzii și handicapații, pe lângă bătrâni, așa cum am menționat.

Cu această viziune socială, așa cum era de așteptat, nu mai era vorba doar de faptul că vagabonzii și cerșetorii erau persecutați. Pentru un individ, era pur și simplu un oprobriu enorm să fie acuzat că e leneș.

Pentru incași, era un stigmat să nu muncești.

Ca să știi mai mult, citește „Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea”

O remarcabilă antologie ce reunește scrisori celebre într-un impresionant arc de timp care străbate vremurile, purtându-ne din Antichitate până în vremurile noastre și vorbindu-ne despre putere, iubire, creație, sex, credință și război, „Pecetluite în istorie” este un autentic omagiu adus genului epistolar, oferind cele mai faimoase scrisori care au marcat istoria lumii, cultura universală și viața intimă a unor personaje ilustre.

Reputatul istoric Simon Sebag Montefiore a realizat o selecție de peste o sută de epistole, din care unele sunt pline de noblețe și înălțătoare, altele detestabile și tulburătoare, unele se constituie în adevărate capodopere literare, altele sunt brutale, dure și șocante; multe sunt erotice, altele sfâșietoare.

În binecunoscutul său stil antrenant de talentat narator, Montefiore ne arată de ce aceste scrisori sunt o lectură indispensabilă: cum ele ne descifrează trecutul, ne îmbogățesc viața de azi și ne luminează ziua de mâine.

„Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești, Elefant sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Lasă un comentariu