Când a început Epoca Luminilor, în secolul XVII, practici care erau tabu în perioada medievală au început să fie explorate grație curiozității oamenilor de știință și a filosofilor. Una dintre aceste practici era disecția cadavrelor.

În secolul XVI, credința în învierea corpului după moarte era încă foarte răspândită, așa că tulburarea liniștii mormintelor era o chestiune gravă. În 1506, regele Iacob al VI-lea al Scoției a dat permisiunea breslei chirurgilor și bărbierilor din Edinburgh să disece anumiți criminali spânzurați.

Henric al VIII-lea a urmat calea deschisă de Iacob, însă a permis numai patru disecții pe an, disecția fiind una dintre cele mai dure pedepse pe care le putea aplica statul. Din cauza consecințelor potențiale asupra vieții de apoi, această procedură era văzută ca fiind mai rea decât moartea însăși.

Această temere era exploatată de călăi, care livrau cadavrele către chirurgi, ca să fie disecate în fața studenților la medicină și a publicului care plătea pentru asta.

Hoți de cadavre sau „Oameni ai învierii”

Odată cu creșterea fascinației pentru anatomie și fiziologie, a crescut și nevoia de cadavre, iar cei câțiva criminali executați în fiecare an nu mai erau suficienți.

În 1752, corpurile tuturor celor spânzurați au fost alocate anatomiștilor. Însă nici acest lucru nu a fost suficient, fiindcă peste tot în țară apăreau noi școli de medicină.

Pentru a satisface cererea, hoții de cadavre au creat o piață neagră, unde se făcea comerț cu trupurile furate. „Oamenii învierii”, cum erau numiți profanatorii de morminte, primeau sume mari pentru marfa lor, care consta în cadavre furate din cimitire sau chiar de pe paturile de moarte.

O practică răspândită era săparea unei gropi la capătul mormântului și scoaterea cadavrului cu ajutorul unei funii legate în jurul gâtului decedatului.

O metodă mai subtilă era săparea unei gropi la o anumită distanță și scoaterea cadavrului printr-un tunel subteran, fără ca cineva să știe că mormântul fusese profanat.

Giulgiul și alte lucruri de preț erau adeseori lăsate în mormânt, fiindcă pedepsele pentru furtul de cadavre erau mai blânde decât cele pentru jaf. Odată cu dezvoltarea medicinei, lumea a asistat la o creștere exponențială a numărului de hoți de cadavre.

Cum mijloacele de refrigerare lipseau, cadavrele aflate în descompunere trebuiau înlocuite rapid, iar chirurgii nu puneau întrebări legate de proveniența corpurilor. Unii dintre ei, între care câțiva dețineau poziții de autoritate, considerau că practica era un rău necesar.

De exemplu, operația de îndepărtare a pietrelor din vezica biliară a fost îmbunătățită semnificativ în 1727, cu mijloace rezultate în urma observării pe cadavre a proceselor anatomice.

Operația care dura cândva câteva ore putea fi acum terminată într-un minut, reducându-se astfel hemoragia, stresul și probabilitatea de infecție.

Mormintele fortificate

Furtul de cadavre era atât de răspândit, încât oamenii au început să construiască morminte fortificate, pentru a ține hoții la distanță. Mausoleele și criptele au devenit populare în rândul celor bogați.

Cei săraci puneau pietre sau flori pe mormânt, pentru a detecta orice mișcare a solului care ar indica un furt. Uneori, puneau crengi în jurul mormintelor, pentru a face mai dificilă săparea tunelelor.

Furtul de cadavre era atât de răspândit în Scoția, încât în 1816 au fost inventate „mormintele fortificate”. Aceste cuști complexe de fier erau cumpărate sau închiriate până când cadavrul era suficient de descompus pentru a fi lăsat în pace de hoții de cadavre.

În unele cimitire, prietenii decedatului stăteau de pază la mormânt în timpul nopții. În acest scop, au fost ridicate până și turnuri de pază.

Hoții de cadavre

După 1920, comerțul cu cadavre a luat o turnură și mai sinistră. În această perioadă, Burke și Hare, doi hoți de cadavre din Edinburgh, au venit cu o soluție pentru numărul insuficient de corpuri: ucideau oameni și le vindeau trupurile chirurgilor.

De-a lungul unui an, Burke și Hare și-au pus în aplicare propria lor metodă de a ucide: o formă de sufocare prin comprimarea pieptului victimei.

Înainte ca doctorii să-și dea seama că subiecții erau victimele unor omoruri, cei doi hoți de cadavre au reușit să vândă trupurile a 20 de oameni pe care îi uciseseră.

Aceeași metodă a fost aplicată și în Londra. Trei bărbați, James May, Thomas Williams și John Bishop, au fost judecați pentru uciderea a opt oameni. Aceste descoperiri au șocat publicul. 30.000 de oameni au venit să asiste le spânzurarea lui Williams și Bishop (May a fost trimis în colonia penitenciară din Australia).

Acest caz a dus la adoptarea Legii Anatomiei din 1832, conform căreia cadavrele nerevendicate ale săracilor intrau în posesia guvernului, care le oferea unor anatomiști licențiați. Astfel, furtul de cadavre a luat sfârșit.