Hélica Aero Auto, singura mașină cu elice produsă în serie

În 1909, Marcel Leyat, un inginer din Die, un oraș din sud-estul Franței, a construit primul său avion. Nu după mult timp, a rămas fără bani.

Tânărul inginer se pregătise în domeniul aeronauticii, dar a descoperit în scurt timp, cu amărăciune, că avea de-a face cu o piață controlată de militari; avioanele personalizate erau o afacere pe moarte.

Hélica Aero Auto. Foto: Wikimedia

Prin urmare, Leyat și-a îndreptat toată atenția asupra adevăratului său vis: construirea unui „avion fără aripi”. Cu alte cuvinte, o mașină cu elice.

Leyat nu a fost singurul inginer care a dezvoltat o obsesie pentru puterea elicei, dar probabil că a fost primul adept al „cultului elicei” provenit din domeniul construirii de avioane.

Leyat credea că principiile de design aerodinamic care au făcut posibil zborul puteau face vehiculele terestre mai eficiente din punct de vedere al consumului de combustibil, potrivit New Atlas.

La acea vreme, inginerii aplicau aceste principii la toate tipurile de vehicule din Franța. Unii chiar unii promovau elicea ca metodă de propulsie a viitorului, pe toate mijloacele de transport.

Timp de cinci ani, Leyat s-a luptat cu elice și motoare de avioane refolosite. Pentru aero-automobilul său, Leyat a ales un nume inspirat din cuvântul grecesc pentru spirală.

Broșurile vremii promovau Hélica sau Heliciclul drept „un vehicul nou, conceput de știința zborului”: întruchipa viteza, siguranța și eleganța, totul într-un șasiu aerodinamic.

Prototipul lui Leyat a aplicat principiile aerodinamice ale aparatelor de zbor la nevoile unei elite pariziene din ce în ce mai pasionate de viteză. Șasiul era neted, în formă de lacrimă gigantică din placaj.

Marcel Leyat alături de invenția sa. Foto: Biblioteca Națională Franceză

Avea două roți din aluminiu care susțineau o elice enormă din lemn în față, și încă un ax cu două roți în spate. Cadrul din lemn făcea ca Helica să fie extrem de ușoară: aproximativ 295 de kilograme, cu aproximativ 350 de kilograme mai ușoară decât concurentul său mult mai popular, Modelul T al Ford.

Dar toate aceste elemente aerodinamice de care beneficia Hélica nu făceau decât să sporească pericolul la nivelul solului. Aerodinamica, de exemplu, face posibile vitezele extreme necesare pentru a menține vehiculele în aer.

Pentru călătoriile pe uscat, însă, era nevoie de viteze mult mai „umane”, în special pentru drumurile pietruite din Parisul de la începutul secolului XX.

Cumva, însă, Leyat a reușit să obțină permis ca să circule cu prototipul lui – „unul dintre cele mai absurde vehicule cunoscute de om”, potrivit unui istoric – pe drumurile publice.

Secvențele dintr-un film din 1921 înfățișează unul dintre modelele lui Leyat străbătând străzile orașului sub privirile curioase ale spectatorilor.

Pentru șofer, experiența trebuie să fi adus foarte puțină relaxare. Vizibilitatea asupra drumului era obturată de jumătatea superioară a elicei de avion; jumătatea inferioară, fără elemente de protecție, putea fi o tocătoare de pietoni, în caz de accident.

Hélica Aero Auto, filmare din 1921. Video: British Pathé

La fel ca un avion, Hélica avea direcție roților din spate acționată prin cablu, ideală pentru viraje de mare viteză în aer, dar greu de gestionat la sol.

Stresul conducerii mașinii Hélica era amplificat de zgomotul și efectul inevitabil al tunelului de vânt al plasării unui șofer chiar în spatele elicei de avion.

Aceasta a fost mașina cu care Leyat s-a prezentat la Salonul Auto de la Paris din 1921, după care inginerul a primit peste 600 de cereri de la potențiali cumpărători. Cu toate acestea, producția a fost extrem de lentă.

Fiecare model trebuia construit manual, la comandă, la fabrica lui Leyat de pe Quai de Grenelle din Paris. În momentul în care primele zeci de comenzi fuseseră îndeplinite, mândria elicei se terminase. Leyat a construit un total de 30 de mașini cu elice, dintre care a vândut 23.

Dar nu totul a fost un eșec. Așa cum fusese planificat, Hélica era din cale afară de rapidă. Un model cu patru roți, cu cabină închisă, a atins viteza de 170 de kilometri pe oră, stabilind un record pe pista Montlhéry în 1927, la doi ani după ce mașina a fost definitiv scoasă din producție.

„Descendenții” Hélica au apărut ocazional în lumea automobilelor de lux în secolul trecut. Maybach a construit chiar și un sedan de lux cu un motor de avion în 1938.

Claude Guéniffey, cunoscător de mașini de epocă și președinte al fanclubului Hélica, susține că mașina a fost o piatră de hotar în industria auto.

„Este singura mașină cu elice care a fost produsă în serie, o serie scurtă, dar totuși o serie. Majoritatea celorlalte încercări de autovehicule cu elice s-au oprit la prototip”, spune Guéniffey.

Ca să știi mai mult, citește cartea „Enciclopedia invențiilor”

Cartea conține o cronologie detaliată, îmbogățită cu ilustrații uimitoare, care spune povestea invențiilor și a descoperirilor făcute de-a lungul istoriei, de la cele mai primitive unelte de piatră până la cele mai recente sonde spațiale. Enciclopedia oferă amănunte despre cele mai importante evenimente științifice, cum ar fi Revoluția Industrială sau prima aterizare pe Lună, dar și despre extraordinara viaţă a oamenilor de știință ale căror idei au construit lumea așa cum o știm astăzi.

Cartea „Enciclopedia invențiilor” se găsește cu reducere pe Cărturești sau pe Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu