Ghilotina uscată de pe Insula Diavolului, cea mai temută închisoare franceză

Între 1852 și 1953, deținuții din infama colonie penitenciară franceză de pe Insula Diavolului, din Caraibe, au murit în masă din cauza malnutriției, bolilor și încercărilor zadarnice de evadare.

La prima vedere, Insula Diavolului arată ca un paradis presărat cu palmieri și înconjurat de ape albastre și limpezi. Însă acest petec de pământ pitoresc are o istorie tulburătoare – timp de un secol, zeci de mii de oameni au pierit în colonia penitenciară înființată aici de francezi.

Insula Diavolului
Insula Diavolului. Foto: criminocorpus.org

Din 1852 până în 1953, Insula Diavolului, care cuprinde de fapt trei insule de pe coasta Guyanei Franceze și o porțiune din Cayenne, a fost locul în care au sfârșit mulți condamnați francezi.

Deținuții au fost folosiți în locul sclavilor

Infracțiunile pentru care acești oameni fuseseră încarcerați variau de la ofense aduse lui Napoleon al III-lea până la crimă. Unii dintre ei erau nevinovați. Cu toate acestea, toți au suferit în mod egal.

Bărbații încarcerați pe Insula Diavolului au îndurat boli necruțătoare, malnutriție și abuzuri din partea gardienilor. Puțini s-au mai întors țara lor natală.

Colonia penitenciară a fost înființată în 1852 de împăratul francez Napoleon al III-lea. Primii „clienți” au fost 239 de republicani care se opuseseră loviturii de stat pe care Napoleon a condus-o în 1851.

Insula Diavolului avea multe avantaje pentru statul francez. Infractorii periculoși erau îndepărtați din țară, iar autoritățile credeau că acești oameni puteau accelera colonizarea Guyanei Franceze.

De asemenea, deținuții erau o forță de muncă ieftină, numai bună pentru a înlocui sclavii din colonie, pe care Franța îi eliberase în 1848.

Insula Diavolului – boli, malnutriție și tratamente dure

Condamnati plecand spre Insula Diavolului
Foto: Crimescribe

Înainte de a ajunge pe Insula Diavolului, prizonierii trebuiau mai întâi să supraviețuiască traversării oceanului. Nu toți au reușit.

Oamenii erau închiși împreună în cuști și adesea izbucneau bătăi care se soldau cu morți. De asemenea, gardienii de pe nave foloseau abur și sulf pentru a-i pedepsi pe cei care nu respectau ordinele.

La sosire, deținuții treceau mai întâi pe la St-Laurent-du-Maroni, un oraș din Guyana Franceză. Acolo, erau triați și trimiși în diferite închisori. Prizonierii „mai răi” erau transferați în Insula Diavolului.

Condițiile de acolo erau atât de grele, încât aproximativ 40% dintre prizonieri nu au supraviețuit nici măcar un an în colonia penitenciară. Au fost decimați de boli și foamete.

Gardienii îi tratau pe prizonieri cu deosebită cruzime. Cazați în celule mici și întunecate, deținuților li se interzicea să vorbească, să fumeze, să citească sau chiar să stea așezați înainte de căderea nopții.

Gărzile patrulau de-a lungul unui tavan din grilaj, astfel încât să poată supraveghea de sus ceea ce se întâmpla în celule. Pentru ca deținuții să nu îi audă venind, purtau papuci de casă.

În scurt timp, colonia penitenciară a devenit cunoscută drept Ghilotina uscată, din cauza ratei ridicate a mortalității.

Celule
Una dintre celulele închisorii de pe Insula Diavolului. Foto: Insider

Chiar dacă au supraviețuit traversării oceanului și condițiilor de pe Insula Diavolului, majoritatea deținuților nu s-au mai întors niciodată în Franța.

Conform politicii numite „doublage” („dublare”), condamnații nu puteau părăsi Guyana Franceză după ce își ispășeau pedeapsa. Odată eliberați din închisoare, erau obligați să mai rămână pe insulă o perioadă egală cu sentința inițială. Cei care aveau o sentință mai mare de opt ani erau exilați pe viață.

Insula Diavolului și evadarea lui Papillon

Unul dintre cei mai faimoși deținuți care au trecut prin condițiile înfiorătoare din colonia penitenciară a fost soldatul Alfred Dreyfus, condamnat pe nedrept în 1894, pentru trădare.

Timp de patru ani, Dreyfus a îndurat o existență chinuitoare pe Insula Diavolului. A fost încătușat de pat, hrănit cu carne de porc putredă și i s-a interzis să vorbească cu alți prizonieri.

Dacă vrei să afli mai multe detalii despre povestea impresionantă a lui Alfred Dreyfus, îți recomandăm Afacerea Dreyfus: Eroarea judiciară care a divizat Franța timp de 12 ani.

Dar poate cel mai celebru prizonier de pe Insula Diavolului a fost scriitorul Henri Charrière, care a reușit să evadeze și și-a spus extraordinara poveste în romanul autobiografic „Papillon”.

Henri Charriere
Henri Charrière. Foto: Wikimedia

Charrière, un fost gangster parizian, a fost trimis pe Insula Diavolului în 1931. Deși și-a susținut nevinovăția, a fost condamnat pentru uciderea unui proxenet și condamnat la închisoare pe viață.

Imediat ce a ajuns pe insulă, bărbatul a început să-și plănuiască evadarea. După trei ani de la încarcerare a avut prima tentativă de evadare. A reușit să părăsească insula, dar a fost prins rapid și condamnat la doi ani de izolare.

Fără să se descurajeze, Charrière a mai încercat să evadeze de șapte ori, însă fără succes. La cea de-a opta încercare a reușit să fugă construind o plută din nuci de cocos.

A navigat până în Venezuela pe apele înțesate de rechini. S-a stabilit acolo, a întemeiat o familie și a scris faimosul roman „Papillion”. Guvernul francez l-a grațiat oficial pe Charrière în 1970.

Ultimele zile ale coloniei penitenciare

Insula Diavolului cladire
Una dintre clădirile coloniei penitenciare. Foto: crimemuseum.org

Guvernul francez a încetat în mod oficial să mai trimită prizonieri pe insulă în 1938. Cel de-Al Doilea Război Mondial a întrerupt procesul de închidere, astfel că pe Insula Diavolului au mai sosit efective mici de prizonieri până în 1946.

Ultimii deținuți de pe Insula Diavolului au părăsit colonia abia în 1953. În cei 100 de ani de funcționare, pe Insula Diavolului au fost întemnițați 80.000 de oameni. Aproape trei sferturi dintre ei au murit acolo.

Oficialii închisorii le-au aruncat cadavrele în apă, sunând clopotul care „chema” rechinii la ospăț.

Ca să știi mai mult, citește „Papillon vol. I și II”

Henri Charrière, poreclit „Papillon” datorită fluturelui pe care îl avea tatuat pe piept, a fost condamnat în 1931 la închisoare pe viață pentru o crimă pe care nu a comis-o. Ajuns în Guyana Franceză, acolo unde urma să își ispășească pedeapsa, Papillon a început să se gândească la un singur lucru: evadarea.

După numeroase încercări eșuate de a scăpa din colonia penitenciară, a reușit, într-un final, să fugă. Evadarea sa, descrisă în cele mai mici detalii, a fost unul dintre cele mai dure teste ale vicleniei, voinței și rezistenței umane.

În 1968, la mai bine de 20 de ani de la evadare, Charrière și-a publicat uimitoarea autobiografie, „Papillon”, un bestseller mondial care descrie odiseea captivantă și șocantă a încarcerării și evadării unui om nevinovat care pur și simplu nu s-a lăsat învins.

„Papillon vol. I și II” se găsește cu reducere pe Elefant sau pe Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu