Ghețarii făcuți de mâna omului: stupele de gheață din deșert

Stupele de gheață sunt o adaptare inteligentă la condițiile de secetă din Himalaya. Acestea pot acumula între 1.5 și două milioane de litri de apă, pe care o eliberează din aprilie, când începe perioada de însămânțare, vreme de câteva luni.

Inginerul Sonam Wangchuk provine din districtul Leh din Ladakh. Această regiune vastă din nordul Indiei, cam de dimensiunea Portugaliei, este formată dintr-un platou care depășește 3.000 de metri altitudine în multe puncte.

Foto: Sonam Wangchuk

La nord, este delimitat de Munții Kunlun, unul dintre cele mai lungi lanțuri muntoase din Asia, iar la sud, de impresionantul Himalaya.

Cunoscut sub numele de Micul Tibet, Ladakh este un deșert rece imens, locuit de aproximativ 274.000 de persoane distribuite în aproximativ 200 de localități. Oamenii de pe aceste meleaguri, în special cei de la cele mai înalte cote, au trăit întotdeauna din agricultură și din creșterea animalelor (mai nou, trăiesc și din turism).

Aceste activități au fost posibile datorită apei care, după dezghețul izvoarelor, curge din ghețari. Aceste mase gigantice de gheață rețin 69% din apa dulce a lumii.

În Ladakh, chiar dacă emisiile de gaze cu efect de seră sunt irelevante, temperatura medie a crescut cu 2° C din 1980. Ca urmare, ghețarii se topesc și se restrâng, iar regimul de precipitații a devenit neregulat, alternând secetele, care coincid cu anotimpul de însămânțare, cu ploi distructive.

În 2010, inundațiile au fost deosebit de grave, făcând circa 250 de victime. Potrivit Ice Stupa, pe lângă ajutorarea fermierilor, aceste rezerve de apă înghețată servesc la transformarea terenului arid al deșertului în câmpii fertile.

Stocarea apei nu este o activitate recentă: acum două decenii, inginerul Chewang Norphel, vecin cu Leh, și-a dat seama de amenințarea pe care aceste schimbări le presupuneau pentru comunitatea sa.

Sonam Wangchuk (cu lopata pe umăr). Foto: Sonam Wangchuk

Hotărât să facă ceva ca să aducă apă, a construit la umbra munților câteva terase la diferite înălțimi. Ca niște baraje mici, acestea depozitau apa care curgea din torenți.

Ideea era de a crea un fel de ghețari artificiali orizontali, care să țină apa în stare solidă până primăvara, când se topeau, pentru a fi canalizată apoi spre câmpuri.

Dar munca extrem de grea la acea altitudine și departe de oraș era zădărnicită de faptul că apa se evapora înainte să fie folosită. Așa că „omul ghețurilor”, cum îl numesc oamenii pe Norphel, a făcut echipă cu Sonam Wangchuk ca să rezolve problema.

Wangchuk, care se consideră „om bun la toate”, a luat-o ca pe o provocare personală. Cum poți aduna apa de iarnă în vale – adică la altitudini mult mai mici – și să o menții înghețată până când este nevoie de ea pentru irigații?

Foto: Al Jazeera

În final, a venit cu următoarea idee: să construiască un ghețar artificial inspirat de o stupa, sanctuarul budist atât de comun în sud-estul Asiei. Datorită formei sale conice, suprafața expusă la soare ar fi minimă. Ar rezista astfel câteva luni înainte de topire.

Wangchuk a început să lucreze la prototipul de stupă de gheață în 2014, în colaborare cu un grup de tineri. Și modelul a funcționat.

„Nu ai nevoie de electricitate sau de altă energie. Singura forță de care are nevoie o stupă ca să funcționeze este gravitația”, explică Chewang Norphel.

O stupă de gheață în timpul formării, fotografiată noaptea. Foto: Al Jazeera / Lobzang Dadul

Este vorba despre acumularea apei – care curge în torente în ianuarie și februarie și pe care nimeni nu o folosește – și aducțiunea sa printr-o țeavă până la locul unde va fi ridicată stupa.

În acel punct, conducta se termină cu o secțiune verticală. Datorită principiului vaselor comunicante, apa țâșnește în sus și atinge cel mult înălțimea punctului din care a fost colectată.

Lăsând apa să curgă noaptea, când temperatura atinge –20 ° C sau chiar –30 ° C, picăturile care se formează sub presiune îngheață aproape instantaneu, în cascadă, și formează o piramidă de gheață în jurul unei structuri simple realizate pe un cadru din plastic sau din crengi și trunchiuri de copaci.

În 2015, după ce a strâns 125.000 de dolari, Wangchuk a reușit să ridice prima stupă de gheață din satul Fiang, cu ajutorul tuturor sătenilor.

O stupă de gheață aproape de finalizare. Foto: Al Jazeera / Lobzang Dadul

Avea aproape 20 de metri înălțime și a rămas înghețată până în aprilie, când a început să elibereze apă timp de două luni.

Stupa a eliberat 1.5 milioane de litri de apă care au udat o pepinieră de 5.000 de plopi, care, crescând, au format o oază. După acel prim succes, în 2016, Wangchuk și-a asumat următoarea provocare: să construiască alte 20 de stupe de gheață, fiecare de 30 de metri înălțime.

Visul său este să ecologizeze deșertul care se extinde la poalele Munților Himalaya, care mai sunt numiți și „al treilea pol” datorită rezervelor de gheață.

O stupă de gheață în etapele de început ale formării. Foto: Al Jazeera / Lobzang Dadul

Însă nu doar acest teritoriu va beneficia de stupele de gheață. Invenția lui Wangchuk a atras atenția în multe locuri din lume, inclusiv în Europa, unde inginerul a construit prima stupă de gheață în Alpii Elvețieni, în 2019.

Frumusețea acestei idei constă în simplitatea ei. O simplitate care, așa cum spunea un alt mare inventator, Leonardo da Vinci, este cel mai înalt rafinament.

Ca să știi mai mult, citește „Enigmele științei”

După secole de salturi uriașe în domeniul științei – de la tiparniță la fisiunea nucleară -, ne punem întrebarea: A mai rămas ceva de descoperit și de cercetat și în secolul XXI? Știința ridică la fel de multe întrebări precum acelea la care a găsit deja răspunsuri. Toate intră în categoria „enigme ale științei”, care își așteaptă rezolvarea.

Și, cine știe, poate chiar unii dintre dumneavoastră, dragi cititori tineri, veți contribui, într-un fel sau altul, la dezlegarea lor.  Există cazuri celebre de mari oameni de știință – Faraday, Darwin, Einstein etc. – al căror drum în carieră le-a fost determinat de citirea, în adolescență, a unor modeste cărți de popularizare a științei.

Însă, de multe ori, dezlegarea unei enigme științifice duce la descoperirea alteia noi – și așa mai departe. Newton, unul din marile genii ale omenirii – cu modestie – a scris, la sfârșitul cărții sale „Principiile matematice ale filosofiei naturale”, tipărită în 1689, următoarele cuvinte:

„Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe țărmul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele colorate sau o scoică roșie, în timp ce marele «ocean al adevărului» se întinde necunoscut în fața mea”.

Deși între timp au fost făcute multe descoperiri științifice, „pietricelele colorate” nu s-au epuizat, oceanul adevărului vă așteaptă ! Tocmai de aceea, știința continuă să fie vie și atât de fascinantă. Pentru mai multe informații privind temele puse în discuție, cititorii sunt invitați să consulte bibliografia care a stat la baza documentării autorului, anexată la sfârșitul acestei cărți.

„Enigmele științei” se găsește cu reducere pe eMag sau pe Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu