Garda Pretoriană, temuta poliție secretă a împăraților romani

Garda Pretoriană a fost una dintre cele mai prestigioase grupări militare ale lumii antice. Departe de a se limita la paza împăratului, pretorienii jucau și rolul de poliție secretă, asasini și chiar și pompieri, în caz de nevoie.

Garda Pretoriană a avut o influență deosebită în jocurile de putere din Roma, hotărând de multe ori soarta tronului imperial. Membrii grupării nu se fereau să îi asasineze pe împărații care le erau potrivnici și au ajuns chiar să vândă la licitație titlul de împărat.

În acest articol îți prezentăm șapte curiozități despre Garda Pretoriană, trupa de elită a împăraților romani.

Garda Pretoriană a atins apogeul în perioada imperială, dar organizația avea la bază mai multe grupuri de soldați de elită care protejau generalii în timpul Republicii Romane.

Încă din secolul II î.e.n., pentru paza liderilor romani renumiți precum Marcus Antonius, Scipio Africanul sau Lucius Cornelius Sulla erau selectate trupe militare speciale. Ulterior, Iulius Cezar a folosit Legiunea a X-a pe post de serviciu personal de securitate.

Garda Pretoriană, așa cum o știm astăzi, a fost înființată la scurt timp după ce Augustus a devenit primul împărat al Romei, în 27 î.e.n.

După ce a urcat pe tron, Augustus și-a înființat propria gardă imperială, compusă din nouă cohorte de câte 500-1.000 de oameni. Timp de peste 300 de ani, trupele pretoriene au fost un simbol al puterii imperiale.

Pentru a proteja interesele împăratului roman, Garda Pretoriană se angaja în activități de spionaj, intimidare, arestări și crime. Pentru operațiunile secrete, este posibil să fi folosit o aripă specială, ai cărei membri erau cunoscuți sub numele de speculatores.

După ce au servit ca grupare de recunoaștere în timpul Republicii Romane, pe vremea lui Cezar speculatores au ajuns să servească drept curieri și agenți secreți.

În timpul luptelor între gladiatori, spectacolelor de teatru și protestelor, speculatores și alți membri ai Gărzii Pretoriene se deghizau în civili pentru a monitoriza și aresta orice persoană care îl critica pe împărat.

De asemenea, îi urmăreau îndeaproape pe suspecții de uneltiri împotriva statului, iar în unele cazuri chiar i-au asasinat pe cei considerați amenințare iminentă la adresa conducătorului și a politicilor sale.

Garda Pretoriană se ocupa adesea de controlul mulțimii la jocurile organizate în Roma, dar ocazional intrau în arenă și jucau un rol activ în vărsarea de sânge.

Există dovezi că membrii Gărzii Pretoriene au participat la măcelărirea de animale sălbatice pentru a-și demonstra priceperea în luptă și au jucat un rol important într-o naumachia, simularea unei lupte navale organizată de împăratul Claudius în anul 52 e.n.

Majoritatea participanților la reconstituire erau prizonieri și sclavi, iar pretorienii, înarmați cu catapulte și baliste, înconjurau câmpul de luptă pe plute, pentru a spori haosul și a împiedica fuga deținuților.

Incendiile erau o amenințare constantă în Roma Antică și, deși Imperiul a avut o grupare dedicată stingerii incendiilor, numită Vigile, nu era ceva neobișnuit ca pretorienii să dea o mână de ajutor la stingerea incendiilor de amploare.

Se știe că membrii Gărzii Pretoriene au participat la stingerea unui incendiu izbucnit la Templul din Vesta și probabil că au fost implicați în stingerea incendiului care a distrus o mare parte din Roma în timpul domniei lui Nero.

Deși participarea pretorienilor la stingerea incendiilor era de mare ajutor, prezența lor avea și o componentă de propagandă. Trimițându-și garda personală pentru a ajuta la înlăturarea dezastrelor, împăratul le arăta cetățenilor că era preocupat de bunăstarea lor.

Deși misiunea lor era să îl protejeze pe împărat, membrii Gărzii Pretoriene erau și cea mai mare amenințare la adresa conducătorului Romei.

Pretorienii s-au implicat adesea în jocurile de culise din Roma. Atunci când li se ofereau bani sau putere, erau dispuși să trădeze și să instaleze un conducător nou.

Se știe că un grup de pretorieni nemulțumiți a pus la cale asasinarea lui Caligula și alegerea lui Claudius ca succesor, în anul 41 e.n. Tot pretorienii au jucat un rol activ în asasinarea mai multor împărați, precum Commodus (în 192) sau Caracalla (în 217).

Potrivit istoricului antic Cassius Dio, după ce l-a ucis pe împăratul Pertinax în 193 e.n., Garda Pretoriană a încercat să speculeze vidul de putere scoțând tronul imperial la licitație.

După un „război” al ofertelor între fostul consul Didius Iulianus și socrul lui Pertinax, Titus Flavius Sulpicianus, pretorienii i-au vândut controlul asupra imperiului lui Iulianus pentru enorma sumă de 25.000 de sesterți pentru fiecare cetățean.

La sfârșitul secolului II e.n., Garda Pretoriană a primit o lovitură grea, după ce împăratul Septimius Severus i-a concediat pe toți pretorienii și a început să recruteze gărzi personale direct din rândul legiunilor armatei.

Cu toate acestea, rolul lor de gardă a conducătorului Romei a luat sfârșit abia în secolul IV. În 306, pretorienii au încercat să intermedieze din nou poziția de împărat și l-au instalat pe uzurpatorul Maxentius ca împărat.

După o serie de războaie civile și de lupte pentru tron, Maxentius și Garda Pretoriană s-au confruntat cu Constantin cel Mare în Bătălia de la Podul Milvius, din anul 312. Constantin cel Mare a ieșit învingător, Maxentius a fost ucis.

Convins că pretorienii nu sunt de încredere, Constantin a desființat gruparea definitiv, i-a trimis pe membrii săi la periferiile imperiului și a coordonat distrugerea barăcilor pretorienilor din Castra Praetoria.