Francesco Petrarca, omul care a deschis ușa literaturii Renașterii

Francesco Petrarca a fost un pionier al literaturii renascentiste și al gândirii umaniste. De asemenea, este considerat unul dintre părinții limbii italiene, ceva curios pentru un poet care a compus aproape exclusiv în latină.

La finele secolului XIII și începutul veacului al XIV-lea, la Toscana se nășteau așa-numitele „trei coroane” ale literaturii italiene: Dante Alighieri, Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio.

Francesco Petrarca
Francesco Petrarca, portret de Altichiero. Foto: Wikimedia

În timp ce Dante marchează sfârșitul literaturii medievale, iar Boccaccio este un exponent al gândirii renascentiste, Petrarca reprezintă cel mai bine puntea dintre lumea care se sfârșea și cea care tocmai se năștea.

Tânărul rătăcitor Francesco Petrarca

Încă din copilărie, viața lui Francesco Petrarca a fost o rătăcire continuă dintr-un loc în altul și, de fapt, a început chiar cu un fel de exil, potrivit Enciclopediei Britannica.

A venit pe lume la 20 iulie 1304, la Arezzo, pentru că tatăl său – un notar zis Ser Petracco – fusese exilat din Florența din aceleași motive cu ale lui Dante: apartenența la Guelph-ii Albi, o facțiune politică care apăra independența orașul în fața puterii papale.

Francesco Petrarca
La Casa del Petrarca (locul de naștere) la Vicolo dell’Orto nr. 28 din Arezzo. Foto: Wikimedia

Și-a petrecut copilăria într-un du-te-vino prin Toscana, în căutarea unui loc sigur, în care familia sa să se poată stabili. Într-una dintre aceste ocazii, când se afla la Pisa, în 1311, l-a văzut pentru prima și ultimsa dată pe Dante Alighieri, un vechi prieten al tatălui său.

În 1309, ciocnirile dintre Biserică și nobilii romani au forțat papalitatea să părăsească Roma și să se stabilească la Avignon până în 1377.

Datorită medierii unui cardinal prieten, Ser Petracco a obținut un loc de muncă la noua curte papală, iar Francesco a avut ocazia să studieze literatura și dreptul, mai întâi în Franța și apoi la Bologna, a cărei universitate era una dintre cele mai prestigioase din Europa secolului XIV.

La fel ca tatăl său, a ajuns să lucreze pentru Biserică și chiar să facă parte din cler, însă pentru avantaje, nu din pioșenie. La Bologna, pasiunea sa pentru marii scriitori ai Antichității a înflorit, în special pentru Cicero și Virgil, cele două mari repere ale sale, precum și pentru istoricul Titus Livius.

Apoi, a decis să renunțe la cariera de avocat pentru a se dedica total literelor, începând cu compilarea operelor marilor autori romani. Dintre aceste lucrări, se remarcă reconstituirea marii opere a lui Titus Livius, „Ab Urbe condita”, un tratat monumental despre istoria Romei de la legendara sa creație până la sfârșitul Republicii.

Intrarea în Biserică i-a permis să se bucure de protecția nobililor și a cardinalilor și, în cele din urmă, să călătorească, în 1337, la Roma mult-visată.

Francesco Petrarca
Petrarca a reînviat opera senatorului roman Marcus Tullius Cicero. Foto: Wikimedia

În pofida situației decadente a orașului, Petrarca era extaziat să poată merge prin locurile pe care le văzuseră marile personaje ale Antichității și să atingă monumentele pe care aceștia le construiseră cu propriile lor mâini.

Contactele sale, în special la curtea din Napoli, au fost, de asemenea, cruciale pentru a obține în cele din urmă ceea ce își dorea de mulți ani: titlul de „poet laureat”, rezervat celor însărcinați de stat, care i-a fost acordat la Roma în aprilie 1341.

Compilatorul Francesco Petrarca devine creator

La întoarcerea din primul său sejur la Roma, Petrarca a cumpărat o casă în liniștitul oraș Fontaine-de-Vaucluse, în Provence.

Inspirat de vizita în Orașul Etern, a lăsat deoparte lucrările de compilare a clasicilor din Antichitate și a început să lucreze la propriile sale opere.

Francesco Petrarca
Laura de Noves, probabil muza lui Francesco Petrarca. Foto: Wikimedia

Primele au fost inspirate de clasicii pe care îi admira: „Africa”, un poem epic despre cel de-al doilea război punic modelat pe „Eneida” lui Virgil; și „De Viris illustribus” („Despre oameni iluștri”), o colecție de biografii ale unor mari personaje – în principal romane – inspirate din „Vieți paralele”, de Plutarh.

A lucrat la ele pentru tot restul vieții, dar ambele au rămas neterminate. Spre deosebire de Dante, care a scris în limba vulgară, Petrarca a optat pentru latină în majoritatea operelor sale.

Alegerea a fost deliberată, deoarece latina reprezenta pentru el vechile valori romane, în timp ce limbajul vulgar însemna reflectarea epocii sale, pe care o considera coruptă și decadentă.

Ironia este că Petrarca a devenit faimos tocmai datorită unei lucrări ce reprezenta exact contrariul și pe care el însuși o considera un fel de distracție, o pauză de odihnă, de retragere din lucrul la marile sale opere: „Canțonierul” sau „Cartea Cântecelor”, compusă în limba vulgară și a cărei sursă de inspirație erau propriile sentimente, îndoielile, angoasa și mai ales dragostea pentru muza sa, Laura.

Aceasta era, foarte probabil, Laura de Noves, o nobilă întâlnită la Avignon (soția contelui Hugues de Sade, un strămoș al marchizului de Sade), care era pentru Petrarca ceea ce Beatrice fusese pentru Dante.

Petrarca a început să compună „Canțonierul” cu puțin înainte de prima sa vizită la Roma și a continuat să o facă timp de aproape 40 de ani.

Probabil că nu și-a imaginat niciodată că această distracție literară avea să devină una dintre operele fundamentale ale literaturii italiene.

Zorii Renașterii

Dante Alighieri, detaliu dintr-o frescă de Luca Signorelli din capela San Brizio, Duomo, Orvieto. Foto: Wikimedia

Petrarca este puntea de legătură dintre Antichitatea clasică și Renaștere și într-un alt aspect-cheie: opera sa reprezintă o redescoperire a culturii clasice, atât în ​​aspecte formale – precum utilizarea limbii latine sau imitarea autorilor romani -, cât și în valorile pe care le exprimă, adaptate la propria epocă.

Deosebit de important este rolul său de umanist (unul dintre primii), aspect care marchează, și el, o distanțare față de Dante, a cărui operă încă trădează o concepție medievală despre lume.

Fie că este vorba de epopeea „Africa”, de rigoarea lui „De Viris illustribus” sau de intimitatea „Canțonierului”, la Petrarca centrul atenției este întotdeauna ființa umană.

Statuia lui Petrarca de pe Palatul Uffizi, din Florența. Foto: Wikimedia

Munca lui Petrarca privind recuperarea clasicilor a marcat și începutul unei tendințe bibliofile care a crescut în secolele următoare în rândul marilor familii ale Italiei Renașterii, pentru care crearea de biblioteci și arhive istorice avea să reprezinte o mare preocupare.

Modelul unei noi ere

Datorită acestei noi abordări, Francesco Petrarca a devenit un adevărat reper pentru cei care i-au urmat și chiar și pentru contemporanii săi.

În 1350, l-a întâlnit pe Giovanni Boccaccio, care i-a devenit bun prieten și cu care a avut o corespondență fructuoasă până la moarte.

În același an, a părăsit definitiv Provence și s-a întors la viața rătăcitoare care i-a caracterizat copilăria, trecând prin diferite orașe italiene, precum Milano, Veneția și Padova.

Unul dintre reproșurile aduse de prietenii săi, inclusiv de Boccaccio, a fost că nu s-a mai întors la Florența nici după ce a putut face acest lucru. În pofida acestui fapt, Boccaccio a simțit întotdeauna o profundă admirație pentru Petrarca, pe care îl considera mentor și prieten.

În 1368, poetul a acceptat invitația prietenului său Francesco da Carrara, lider al Padovei, de a se stabili definitiv într-o casă pusă la dispoziție în orașul Arquà (care, 500 de ani mai târziu, și-a schimbat numele în Arquà Petrarca).

În ultimii săi ani, poetul s-a dedicat revizuirii propriilor opere, în special a „Canțonierului”, și a trăit în compania Francescăi, fiica sa.

În seara de 19 iulie 1374, cu doar o zi înainte de a împlini 70 de ani, marele poet s-a stins. A fost descoperit în biblioteca sa; după toate probabilitățile, a suferit un atac cerebral.

A avut un sfârșit care pare să fi amintit de propriile lui cuvinte, imortalizate într-un vers din „Canțonier”: „Duhul vrea, dar carnea este slabă.”

Ca să știi mai mult, citește „Viața secretă a marilor scriitori”

Marii scriitori nu au avut nicidecum vieți plictisitoare, așa cum reiese din ceea ce am învățat la școală. Unii dintre cei care au lăsat în urmă opere literare de o inestimabilă valoare aveau apucături bizare, propriile slăbiciuni, vicii și frivolități. Pe scurt, erau și ei oameni ca noi. Din această carte hilară, plină de curiozități dintre cele mai puțin ortodoxe, vei afla aspecte picante din viețile unora dintre cei mai mari scriitori ai lumii, pornind de la William Shakespeare și ajungând până în vremurile noastre.

„Viața secretă a marilor scriitori” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Lasă un comentariu