Există în istoria muzicii personajele care s-au remarcat nu numai prin talent, ci și prin handicapurile fizice grave cu care s-au confruntat. Cel mai faimos caz este cel al lui Ludwig van Beethoven, cu a sa luptă împotriva pierderii auzului.

Însă, cu câteva secole înainte de el a existat un alt mare muzician care a triumfat în ciuda faptului că a avut de depășit greutăți aparent insurmontabile: toscanul Francesco Landini, condamnat la o viață în întuneric încă din copilărie.

Sursa principală de informații despre el este opera lui Filippo Villani, cronicar contemporan cu Landini și autor al „Vieții florentinilor iluștri”. Francesco a fost fiul lui Jacopo del Casentino, un pictor florentin care s-a bucurat de o anumită faimă și a realizat numeroase lucrări pentru cele mai importante biserici din oraș.

Fiul a venit pe lume în orașul vecin Fiesole și, deși anul nașterii nu este cunoscut cu precizie, istoriografia arată că a fost cândva în jurul lui 1335, pe baza reconstituirii a diferitelor etape ale pregătirii sale ca muzician.

Destinul băiatului ar fi fost să meargă pe urmele tatălui său, dacă nu s-ar fi petrecut un episod trist: în copilărie a contractat variolă și, deși a supraviețuit, a rămas orb în urma bolii.

Potrivit lui Villani, „trecând prin anii tinereții sale lipsit de vedere, începând să înțeleagă durerea de a fi orb, pentru a-și mai ușura groaza nopții perpetue, a început să cânte”.

Datorită contactelor tatălui lui, care avea printre clienți și membri ai clerului, Francesco a fost acceptat într-o școală religioasă pentru băieți, unde se cânta la cor în timpul slujbelor. A primit o bună educație, având cunoștințe bogate despre muzică, poezie și filosofie.

De-a lungul timpului, atenția lui s-a îndreptat spre instrumente, în special spre orgă și instrumentele cu coarde. Tocmai ca organist a dobândit faimă și și-a petrecut cea mai mare parte a carierei în biserica San Lorenzo, una dintre cele mai importante din oraș.

Acolo l-a cunoscut pe muzicianul Lorenzo di Masino, de la care a învățat să compună, în ciuda faptului că nu vedea. La moartea lui Lorenzo, în 1372, Landini i-a ocupat locul, poziție pe care a păstrat-o până la în 1397, anul decesului lui.

Francesco Landini a fost un geniu versatil

Darul lui Francesco Landini nu s-a limitat la cântat, ci l-a demonstrat și în multe alte domenii, în special în compoziție: a fost cel mai mare exponent al timpului său al ars nova, un tip de muzică polifonică la modă în Italia și Franța în secolul al XIV-lea.

A compus un număr mare de lucrări, dintre care aproximativ 150, în special balade, s-au păstrat până în zilele noastre. Talentul său de organist era atât de cunoscut, încât alte parohii îi solicitau în mod regulat serviciile, în special în Toscana.

Un detaliu interesant care a contribuit la succesul său a fost că, după ce a studiat poezia, s-a ocupat simultan de muzică și versuri, care în acel moment se făceau în mod separat; chiar și în cazul muzicii seculare se foloseau poezii care nu fuseseră scrise pentru a fi cântate, astfel că nu se potriveau întotdeauna bine cu muzica.

Landini nu doar că a fost el însuși poet, dar l-a cunoscut și pe unul dintre geniile vremii sale, Francesco Petrarca. Acesta, potrivit lui Villani, a fost prezent atunci când regele Ciprului i-a oferit lui Landini coroana de poet laureat.

Unii savanți de mai târziu au ridicat semne de întrebare cu privire la acest episod, deoarece imaginea mormântului său îl arată fără cununa de lauri, ceva foarte ciudat în cazul unui onor atât de mare.

În cele din urmă, este necesar să evidențiem o a treia fațetă legată de muzică, cea a unui maestru al instrumentelor: Landini nu numai că a cântat la orgă, ci s-a ocupat și de întreținerea acesteia, o sarcină extrem de minuțioasă și dificilă chiar și pentru cineva pe deplin sănătos și cu atât mai grea pentru un nevăzător.

Pentru a-și încununa lista talentelor, a introdus inovații în instrumentele cu coarde și chiar a inventat unul numit syrena syrenarum, un amestec de lăută și psalterium (oarecum similar cu harpa).

Câțiva poeți contemporani cu Landini au fost uimiți de talentele muzicale ale acestuia. Printre ei, Cino Rinuccini, care a spus despre el:

„În muzică l-am avut pe Francesco, orb în trup, dar luminat în suflet, care cunoștea atât teoria, cât și practica artei respective, iar pe vremea lui nimeni nu era mai bun la mlădierea cântecelor dulci, cântând la toate instrumentele și mai ales la orgă.”

Influența acestui muzician a fost atât de importantă, încât o cadență muzicală a fost numită chiar după el – cadența Landini – pe care, deși nu a inventat-o, a folosit-o în mod sistematic.

Povestea lui Francesco Landini este cea a unei nenorociri care a lipsit pentru totdeauna un om de posibilitatea de a vedea lumea, dar l-a pus pe un drum pe care a reușit să-și înscrie numele în eternitate.

Una dintre cele mai faimoase compoziții ale sale evocă, atât prin ​​nume, cât și prin note, acest sentiment nostalgic: „Che pena è quest’al cor” („Ce rușine este pentru inimă”).