Focul grecesc și secretul grenadelor din Evul Mediu

Focul grecesc a fost o armă folosită de Imperiul Roman de Răsărit vreme de mai multe veacuri. Militarii au folosit această substanță inflamabilă ca să distrugă nave, să asedieze orașe și să securizeze granițele imperiului.

Însă, în pofida importanței focului grecesc, compoziția sa chimică s-a pierdut în negura istoriei.

O navă bizantină folosește focul grecesc împotriva unei nave a rebelului Tomas Slavul, în anul 821. Ilustrație din secolul al XII-lea. Foto: Wikimedia

Focul a fost una dintre cele mai devastatoare arme de război încă din timpuri străvechi. De la săgețile aprinse folosite împotriva mașinilor de asediu, la napalmul folosit pentru a arde pădurile (și satele) din Vietnam, focul a fost un element de distrugere universal de-a lungul istoriei.

Deși amestecurile de petrol inflamabile mai fuseseră aruncate din catapulte și aplicate pe săgeți, dezvoltarea focului grecesc de către bizantini s-a dovedit un salt uriaș în războiul termic.

Pe măsură ce lumea greco-romană lupta ca să respingă atacurile musulmane, focul grecesc a devenit o armă indispensabilă pentru distrugerea navelor de lemn. Nu se știe cu siguranță când și cum a apărut focul grecesc, dar opinia majoritară a istoricilor este că a fost rezultatul muncii alchimiștilor și savanților din Constantinopol.

O minge de foc din secolul al XVII-lea din Veste Coburg, Germania. Foto: Wikimedia

Poveștile despre focul grecesc sunt variate și exagerate. Conform unora, compusul se aprindea atunci când atingea apa sau dacă era pur și simplu expus la lumina soarelui.

Ceea ce se cunoaște cu certitudine este că focul grecesc era fost lipicios și putea arde la suprafața apei.

Focul grecesc putea fi folosit precum alți compuși mai vechi și putea fi aruncat în grenade sau ghivece ceramice, dar și ambarcațiunile de război bizantine puteau dispersa substanța – de la navă la navă – folosind burdufuri și sifoane montate ca niște aruncătoare de flăcări moderne.

Focul grecesc a devenit o armă atât de importantă, încât păstrarea secretului formulei sale era esențială. Conform unor legende, un înger i-a fost șoptit rețeta însuși împăratului Constantin și oricine ar fi încercat să o dezvăluie dușmanilor ar fi fost distrus de trăsnet.

Două grenade de lut din secolul XII, din Creta, care au fost concepute pentru a fi umplute cu lichidul inflamabil cunoscut sub numele de foc grecesc și lansate spre inamic. Foto: Wikimedia

Chiar dacă misterul compoziției focului grecesc era în sine un subiect senzațional, povestea secretului său a a devenit o extraordinară armă de propagandă.

Relatările exagerate, capacitatea focului de a arde pe apă și zgomotele puternice pe care le producea în timp ce aprindea navele înconjurau forțele bizantine de o aură înspăimântătoare. Focul grecesc putea fi dispersat prin sifoane mari montate pe nave sau sub formă de grenade.

Aceste grenade erau suficient de ușoare pentru a fi aruncate cu mâna, lăsate pe drum pentru a fi călcate de cai sau ar putea fi aruncate aproape 500 de metri cu ajutorul unor catapulte de mici dimensiuni.

Ca să știi mai mult, citește „Arme, virusuri și oțel”

De ce europenii au fost cei care au cucerit cea mai mare parte a planetei noastre? De ce nu chinezii sau incașii? De ce au evoluat orașele pentru prima dată în Orientul Mijlociu? De ce nu a apărut niciodată agricultura în Australia? Și de ce tropicele sunt acum capitala sărăciei globale? De ce istoria s-a desfășurat diferit pe diferite continente? În cartea sa, „Arme, virusuri și oțel”, câștigătoare a Premiului Pulitzer, omul de știință Jared Diamond analizează 13.000 de ani din trecutul omenirii și răspunde acestor întrebări prin explicații magistral argumentate.

„Arme, virusuri și oțel” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești, Elefant, eMag sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu