De la anul 186 î.e.n. mai avea să treacă un secol și jumătate până când împăratul Augustus a impus o politică de promovare a moralității și a virtuții la Roma, limitând libertatea senatorilor de a se însura, recompensând fecunditatea, penalizând burlăcia, obligând văduvii să se recăsătorească și pedepsind adulterul.
În 186 î.e.n., însă, și Senatul a adoptat o măsură în acest sens: interzicerea bacanalelor, măsură motivată de scandalul cu același nume, declanșat de mărturia unei curtezane pe nume Fecenia Hispala.
Bacanalele erau festivaluri organizate în cinstea lui Bachus, zeul vinului, al beției și al extazului, care era o reflectare romană a omologului său grec, Dionisos.
Acesta din urmă făcea obiectul unui cult mistic, misterele dionisiace, în care, prin intermediul muzicii, al dansului și al halucinogenelor se urmărea inducerea unei transe care să permită revenirea la o stare presupus naturală.
Derivat dintr-unul mai vechi, în onoarea lui Pan, acest cult avea un caracter secret, exclusiv pentru inițiați – motiv pentru care evoluția sa nu este bine cunoscută astăzi – deși se știe că includea procesiuni nocturne la lumina torțelor, libații și dansuri cu mișcări spasmodice, după un ritm muzical foarte pronunțat, ce duceau la identificarea cu divinitatea.
Festivalurile dionisiace erau deosebit de populare în rândul claselor inferioare și marginale (delincvenți și sclavi) datorită spiritului lor de libertate și caracterului egalitar, deoarece inversau rolurile sociale în același mod ca și saturnaliile romane.
Din acest motiv, autoritățile nu le vedeau cu ochi buni, considerându-le primitive sau barbare, și încercau să le suprime sau, cel puțin, să le controleze.
Nu numai că nu au reușit să facă acest lucru, dar până în anul 200 î.e.n. au trecut de granițele Greciei și s-au răspândit la Roma prin coloniile elenistice din sudul peninsulei italiene și din Etruria (care era puternic influențată de greci), probabil de către prizonierii din Tarentum eliberați de cartaginezi în Al Doilea Război Punic.
În orașul de pe Tibru au menținut acest secret și chiar l-au adâncit, obligându-i pe inițiați să nu dezvăluie nimic despre procesiuni. Sărbătorile se desfășurau în spații private și prezentau doar o timidă față publică, după modelul grecesc al spectacolelor de teatru.
La început, la fel ca în originalul elen, din cult au făcut parte doar femei, care se întâlneau în Livada lui Semele (în apropierea Colinei Aventine, unde se afla o mahala) în anumite nopți cu lună plină; mai târziu, participarea a fost deschisă și bărbaților, iar frecvența a crescut la cinci întruniri pe lună.
Toate aceste schimbări ar fi fost responsabilitatea unei preotese a lui Bachus din Campania pe nume Annia (sau Minia) Pacula, care a dat un exemplu prin inițierea propriilor ei fii, Minius și Herennius Cerrinius.
Cel puțin așa susține istoricul roman Titus Livius, principala sursă pe această temă, care, pe lângă faptul că îi atribuie introducerea cultului la Roma, spune că ea a fost cea care a dat sărbătorilor un nou caracter, pe jumătate violent, pe jumătate orgiastic, dedus din excesul de vin.
Aceste noutăți au fost cele care au determinat Senatul să privească mai atent ceea ce până atunci fusese doar o sărbătoare ciudată, dar tolerată.
Motivul acestei noi poziționări a fost același ca în Grecia. Se credea că cultul dionisiac, cu aceste caracteristici nou încorporate, devenea deosebit de atrăgător pentru persoanele cu leuitas animi, adică minți nestatornice sau needucate; cu alte cuvinte, oameni de rând, femei, tineri, efeminați, oameni cu spirit slab…
Problema era că puteau infecta și corupe cetățenii, atacând astfel cei trei piloni fundamentali pe care se sprijinea moralitatea tradițională romană: virtus (virtute, concept identificat inițial cu curajul, dar îmbogățit ulterior cu prudența, dreptatea și cumpătarea), pietas (pietate, în sensul de credință) și fides (loialitate).
Dar mai exista un risc – mai apropiat și mai tangibil – la adresa fidelității, deoarece împuternicirea sectoarelor marginalizate punea în pericol statul însuși, amenințând coeziunea socială, politică și religioasă a acestuia.
Toate acestea au ajuns la un punct culminant în 186 î.e.n., când Senatul a intervenit pe lângă poliție, temându-se că totul avea să degenereze și să sfârșească în insurecție.
Scânteia a fost însă aprinsă de un motiv ceva mai romantic: denunțul unui tânăr din ordo equester (noua clasă ecvestră, care se afla imediat sub clasa senatorială), a cărui amantă l-a convins să nu se supună ritualului de inițiere aranjat de părinții lui.
Tânărul în cauză se numea Publius Ebucius, iar amanta, Fecenia Hispala. Aceasta din urmă era o scortum nobile libertina („nobilă tovarășă libertină”), potrivit lui Titus Livius; sclavă care i-ar fi aparținut Anniei Pacula, menționată mai sus, până când aceasta a eliberat-o, deși o altă versiune spune că stăpâna ei ar fi murit subit, lăsând-o fără bani și obligată să se descurce singură.
Indiferent dacă o slujea sau nu pe preoteasă, fusese inițiată în bacanale și știa cât de dur era ritualul de intrare, iar acum își găsea iubitul într-o astfel de situație.
De ce să fi vrut un membru al equites să intre în cult? Motivul consta în faptul că acesta suferise o boală gravă, iar mama sa, Duronia, care rămăsese văduvă și se recăsătorise cu un alt membru al equites, Titus Sempronius Rutilius, a făcut o promisiune de devotament față de Bachus în schimbul vindecării.
Când Ebucius i-a spus Feceniei că motivul abstinenței sale sexuale din ultimele zile fusese pregătirea pentru inițiere, femeia și-a exprimat îngrijorarea, strecurându-l în sanctuarul zeului ca să vadă cu ochii lui o ceremonie și, astfel, să-l descurajeze.
Ebucius a renunțat la idee după ce a văzut grozăvia ritualurilor și a auzit că unii adoratori ai lui Bachus au vorbit despre admiterea lui ca fiind datorată interesului tatălui său vitreg de a scăpa de tânăr pentru a-și păstra moștenirea.
La aflarea refuzului fiului lor, părinții l-au alungat de acasă; probabil că nu avea mai mult de 17 ani la acea vreme. S-a dus la mătușa sa paternă, care l-a dus la un prieten puternic: consulul Spurius Postumius Albinus Paululus.
Acesta din urmă a vrut să o interogheze pe Fecenia despre toate detaliile bacanalelor, așa că, promițându-i protecție dacă avea să-i dezvăluie secretele, a aflat despre caracteristicile cultului deja schițate.
A aflat astfel despre existența Anniei Pacula și alte detalii picante, cum ar fi faptul că raporturile sexuale aveau loc mai mult între bărbați decât între bărbați și femei, că dacă cineva refuza, putea fi sacrificat, că orice lucru în afara legii era considerat permis și de dorit și că printre adepți se aflau deja câțiva nobili de ambele sexe.
Trebuie să ne imaginăm că acest lucru l-a oripilat pe Postumius, care s-a dus să denunțe totul în fața Senatului și a primit sarcina de a investiga bacanalele cu ajutorul colegului său consul Quintus Martius Philippi.
Rezultatul investigațiilor sale, care au durat cinci ani, a fost devastator: sub pretextul religiei, atât preoții, cât și acoliții lor încălcau legile civile, religioase și morale, încurajau homosexualitatea și promovau escrocherii, falsuri și chiar crime.
Este probabil ca multe dintre aceste acuzații să fi fost exagerate sau inexacte, deoarece nu avem decât mărturiile unui conservator ca Titus Livius, dar senatorii trebuie să fi fost îngrijorați de posibilitatea unei conspirații împotriva Republicii – nu neapărat armată, ci morală – și au luat măsuri atât de drastice, încât chiar și recrutarea de trupe a fost amânată pentru a face față unei rebeliuni a celtiberilor și lusitanilor.
Aceste măsuri au luat forma unui decret, Senatus consultum de Bacchanalibus („decret senatorial privind bacanalele”), care a desființat cultul, a plasat festivalurile sub controlul pontifilor, a stabilit obligația de a cere permisiunea prealabilă de a le celebra sub pedeapsa cu moartea, a interzis accesul bărbaților la preoția lui Bachus și a limitat reuniunile la maximum doi bărbați și trei femei.
Practic, a însemnat sfârșitul bacanalelor, deși se pare că acestea au supraviețuit într-o formă deghizată în sudul peninsulei italiene, unde erau mai adânc înrădăcinate, dar mai degrabă denaturate, mult mai blânde; împreună cu saturnaliile și lupercaliile, au sfârșit prin a deveni ceea ce astăzi sunt carnavalurile.
Istoricii interpretează Senatus consultum de Bacchanalibus ca o afirmare a autorității civile și religioase a Romei în teritoriile sale, ca urmare a instabilității politice și sociale care a urmat războiului împotriva Cartaginei.
A fost o exercitare în forță a autorității, dacă îl credem pe Liviu când spune că 6.000 dintre cei 7.000 de arestați au fost executați (sau incitați să se sinucidă, în cazul nobililor).
Printre cei arestați se aflau Annia Pacula și fiul ei Minius Cerrinus (care a fost exilat și nu se știe ce s-a întâmplat cu el ulterior), precum și mai mulți lideri plebei: romanii Marcus și Gaius Atinius și falerianul Lucius Opiterius.
Pe de altă parte, „turnătorii” Ebucius și Fecenia au fost răsplătiți cu generozitate pentru serviciile lor în apărarea Republicii, așa cum se consemnează în așa-numitul Plebiscitum de P. Aebutio et de Faecenia Hispala.
Ebucius a primit 100.000 de piaștri de bronz și o uacatio ecuestris militae, distincție care îi conferea un avantaj de zece ani față de ceilalți tineri din clasa lui socială în vederea accederii la o magistratură (nu există nici o dovadă că ar fi făcut acest lucru, de altfel).
Femeia a primit aceeași sumă de bani și i s-au acordau privilegiile gentis enuptio (de a se căsători cu cineva din altă ginte fără ca viitorul soț să fie dezonorat), optio tutoris (dreptul de a alege tutorele corespunzător pe care fiecare femeie trebuia să îl aibă pentru a autoriza căsătoria), datio și deminutio (autorizația de a dispune de bunurile sale fără a depinde de tutore) și ingenuo nubere (dreptul ca urmașii ei să fie considerați copii legitimi ai soțului).
Se poate presupune că, având astfel de prerogative, neobișnuite pentru romanii din acea vreme, s-a căsătorit cu iubitul ei Ebucius, alăturându-se astfel familiei acestuia și făcând un salt uriaș pe scara socială, deoarece a numit-o și moștenitoare în testamentul său.
Cu toate acestea, nu toți istoricii acceptă cuvântul lui Liviu în ceea ce privește căsătoria dintre un roman de rang mai înalt și o sclavă eliberată.
Unii consideră că ea reprezintă un simbol, prototipul unei inimi bune, care ar servi drept contrapunct pentru Annia Pacula, cealaltă femeie, aceasta cu trăsături clar negative și posibilă inspirație pentru personajul Fronesia descris de Plautus în piesa „Truculentus”, contemporană cu evenimentele.
În orice caz, Roma a fost atât de zdruncinată de acea persecuție neobișnuită, încât a dus la o întoarcere la vechea ordine morală, întărind autoritatea pater familias în fața mișcării pe care femeile o începuseră pentru a-și îmbunătăți poziția socială.
Dacă în 195 î.e.n. au obținut, în ciuda opoziției lui Cato cel Bătrân, abrogarea Lex Opia, care limita imaginea pe care o puteau afișa în public în ceea ce privește vestimentația, podoaba și altele asemenea, acum însuși consulul Postumius spunea despre adepții cultului lui Bachus că „majoritatea sunt femei și aceasta este originea răului”.
În concluzie, reacția autorităților față de bacanale a fost fără egal în sfera religioasă, până la persecuțiile creștinilor, un secol și un sfert mai târziu.
