Fantoma de la Operă, povestea care a ținut Parisul „cu sufletul la gură”

În 1909, în ziarul parizian Le Gaulois apărea un serial intitulat „Fantoma de la Operă”, semnat de Gaston Leroux, care mărturisea că a investigat o serie de evenimente ciudate care avuseseră loc la sediul Operei din Paris.

După spusele lui Leroux, scopul romanului său era să prezinte publicului rodul acestor investigații.

Gaston Leroux. Foto: Wikimedia

În cele cinci luni în care textele sale au apărut în paginile publicației Le Gaulois, mase din ce în ce mai mari de cititori erau fascinate de povestea unei fantome care rătăcea pe culoarele subterane, ucigând pe oricine îndrăznea să o privească.

Fantoma era, de fapt, un om chinuit, a cărui față, diformă din naștere, îi dădea înfățișarea unui monstru. Leroux îl prezintă ca pe un geniu al arhitecturii, al magiei și al muzicii și, în același timp, ca pe un cadavru ambulant care a ales să trăiască în subsolul Operei.

Creatura se îndrăgostește de o tânără soprană, Christine Daaé, care îi dă lecții de muzică, și face tot posibilul ca să o aibă aproape, recurgând inclusiv la răpire.

De-a lungul poveștii apar scene pline de emoție: capcane pe sub pământ, căderea candelabrului din maiestuosul auditoriu, decese, răzbunări…

În cele din urmă, Erik – pentru că acesta era numele protagonistului -, într-un gest de remușcare, o lasă pe Christine să fie alături de dragostea ei din copilărie, vicontele Raoul de Chagny.

În epilogul romanului, Leroux relatează și sfârșitul fantomei: singur și disperat, căzut pradă propriilor sale frustrări, suferind din dragostea după care tânjea atât de mult, își ia viața, izolat de lumea exterioară, în subsolul Operei.

Leroux a fost un pionier al romanului de mister. În 1907, cu „Misterul camerei galbene”, a inaugurat un serial despre detectivul amator Rouletabille, care va continua cu mare succes până în anii ‘20.

Actorul Lon Chaney în filmul „Fantoma de la Operă” (1925). Foto: Wikimedia

„Fantoma de la Operă” a captivat în egală măsură cititori și spectatori, datorită diverselor ecranizări (printre care se remarcă cea din 1925, cu Lon Chaney în rolul principal) și, mai recent, pentru un musical care a dobândit popularitatea la nivel mondial.

Încă din primele fragmente din roman publicate în ziar, Gaston Leroux afirma vehement că ceea ce avea să relateze în capitole succesive se baza pe evenimente reale.

Și, într-adevăr, la fel ca în cazul altor legende, și cea a fantomei de la Operă pleca de la elemente de adevăr cu ajutorul cărora autorul francez a împletit o poveste hibridă.

O primă sursă de inspirație pentru povestea fantomei este tocmai clădirea Operei, o inițiativă a împăratului Napoleon al III-lea, care dorea să creeze un templu al muzicii care să devină un simbol al propriului său regim.

La începutul lucrărilor, în 1862, din adâncuri a apărut un obstacol neașteptat: un vechi afluent al Senei amenința stabilitatea clădirii, care se ridica pe teren mlăștinos.

Pentru a asigura fundația, arhitectul Charles Garnier a creat un lac artificial mărginit de ziduri, care trebuia să confere stabilitate clădirii și să prevină scurgerea apei. În zilele noastre, pompierii parizieni drenează zona de două ori pe an, pentru a preveni creșterea nivelului pânzei freatice.

Palais Garnier, sediul Operei din Paris. Foto: Wikimedia

Toate acestea i-au sugerat lui Leroux ideea că Erik fusese angajat de Garnier ca asistent și că fantoma, în perioada îndelungată în care a fost construită clădirea (aproape 15 ani), a lucrat la proiectarea propriului său bârlog, unde s-a refugiat din calea oamenilor.

În același spațiu se situează scena cu care se deschide romanul și care se bazează pe o întâmplare la care Leroux chiar a fost martor.

În 1907, un grup condus de directorul Societății de Gramofoane din Paris, Alfred Clark, și de directorul Operei, Pierre Gailhard, s-a reunit pentru a duce la îndeplinire un ordin aproape secret.

Clark donase Academiei Naționale de Muzică mai multe înregistrări ale cântăreților celebri ai vremii, cu o singură condiție: „Discurile să fie sigilate în urne metalice care să fie deschise abia după ce vor fi trecut 100 de ani.”

Gailhard a ales să păstreze această comoară în subsolul Operei, lângă lacul subteran artificial, un loc protejat de soare și de priviri curioase (Cutiile au fost deschise în 2007, iar înregistrările au fost lansate pe trei CD-uri, sub titlul „Urnele de la Operă”).

Leroux descrie aceeași poveste, adăugând că, atunci când muncitorii au început să lucreze la construirea unui seif într-unul din pereții subterani, peretele s-a prăbușit, dezvăluind un apartament complet mobilat.

Una dintre cele cinci acuarele realizate de André Castaigne pentru realizarea primei ediții din SUA a „Fantomei de la Operă” (1911). Foto: Wikimedia

Și nu doar atât: într-una dintre camere au descoperit un cadavru în putrefacție. Potrivit lui Leroux, Opera a vrut să țină la secret această descoperire bizară, aranjând ca rămășițele să fie îngropate într-un mormânt nemarcat.

Dar romancierul a vrut să afle mai mult și a constatat că structura osoasă a corpului prezenta semne de malformație. Oricine ar fi fost acest om, susținea el, se închisese acolo cu intenția certă de a muri.

În realitate, nu există dovezi că la Opera din Paris a fost descoperit vreun cadavru, ceea ce nu a împiedicat afirmația ulterioară că trupul a aparținut unui comunard, participant la marea insurecție populară de la Paris din 1871.

În legătură cu acest aspect, singurul fapt dovedit este că, în timpul asediului prusacilor asupra Parisului, în 1870, clădirea a servit drept refugiu și depozit de muniție și alimente.

Pe de altă parte, la ani după căderea Comunei, în oraș au tot apărut rămășițe ale miilor de comunarzi căzuți victime represiunii din 1871.

Un element în care realitatea și ficțiunea sunt amestecate cu certitudine este și protagonista Christine Daaé. Sunt mai mult decât evidente asemănările dintre acest personaj fictiv și o cântăreață a vremii. Foarte probabil, Leroux s-a inspirat din viața Christinei Nilsson pentru a da viață personajului Daaé.

Christina Nilsson, fotografie realizată în 1870 de Gaspard-Félix Tournachon. Foto: Wikimedia

Ambele s-au născut în Suedia, erau fiice de țărani, mamele lor muriseră când ele erau foarte mici și își însoțeau tații din oraș în oraș, cântând la vioară și interpretând melodii populare.

Când tații lor au murit, au fost adoptate de patroni care nu numai că au avut grijă de ele ca de propriii lor copii, ci le-au deschis și ușile lumii artei din Paris.

În cele din urmă, cele două s-au căsătorit cu membri ai aristocrației; în cazul lui Nilsson, cu un aristocrat spaniol, contele de Casa Miranda.

În anii în care Leroux își scria romanul, la Paris se vorbea mult despre fantome. De exemplu, în 1905 , fiziologul Charles Richet, care a primit Premiul Nobel pentru medicină în 1913, provoca senzație cu un raport despre fantomele apărute în Algeria, documentate inclusiv în fotografii.

Cu toate acestea, Leroux a rămas indiferent la acest tip de credință. În romanul său, Erik nu era cu adevărat o fantomă, ci un om în carne și oase, care se folosea cu abilitate de superstițiile celorlalți.

Ca să știi mai mult

Clasic al romanului polițist si de mistere, Gaston Leroux (1868-1927) este un autor prolific și notoriu. „Fantoma de la Operă”, cea mai cunoscută dintre cărțile sale, al cărei succes la public a generat numeroase ecranizări, excelează prin intriga palpitantă și îndrăzneala imaginativă. Protagonistul, Erik, geniu muzical și arhitect fantast, își ascunde chipul desfigurat în catacombele Operei din Paris, nutrind o dragoste fără speranță pentru frumoasa Christine Daaé.

Comandă cartea „Fantoma de la Operă” pe Cărturești, Elefant sau Libris.


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.
>