Experimentul Rosenhan: Când falșii bolnavi mintal i-au păcălit pe psihiatri

Ce înseamnă să fii normal? Cu câtă siguranță pot medicii să distingă între nebuni și oamenii sănătoși mintal? Doctorul în psihologie David Rosenhan, de la Universitatea Stanford, a fost preocupat mult timp de aceste întrebări vechi de când lumea.

Pentru a afla răspunsul, în 1969  a pus la cale o schemă nemaiîntâlnită, cunoscută azi drept experimentul Rosenhan. Practic, psihologul și alți șapte subiecți perfect normali s-au internat sub acoperire în diverse spitale psihiatrice.

Experimentul Rosenhan - David Rosenhan
Doctorul David Rosenhan, 1973. Foto: Wikimedia

În timpul șederii în spital, din 1969 până în 1972, ei s-au comportat ca niște „nebuni”. Scopul era ca omul de știință să afle dacă psihiatrii își puteau da seama că aveau de-a face cu pacienți care se prefăceau.

Cum s-a desfășurat experimentul Rosenhan

Cei opt subiecți normali care au participat la experimentul Rosenhan s-au internat în 12 spitale de psihiatrie diferite, dintre care doar unul era privat. Spitalele se aflau în cinci state americane diferite.

Grupul de pseudopacienți era alcătuit din trei femei și cinci bărbați, inclusiv Rosenhan însuși. Ocupațiile celor din grup erau diferite, de la psihologi la pictori.

Participanții și-au luat nume și profesii false și au primit instrucțiunea să își facă face programare la medic și să susțină că aud voci ciudate. După ce și-a jucat rolul în timpul consultului psihiatric, fiecare pseudopacient a fost internat în spitalul pe care îl contactase.

În relatarea care a făcut istorie, publicată în 1973 și intitulată „Cum e să fii normal în niște locuri nebune”, Rosenhan a consemnat:

„Niciunul dintre pseudopacienți nu credea cu adevărat că va fi internat în spital cu atâta ușurință.”

Pe lângă faptul că toți pacienții au fost internați, cu toții – în afară de unul – au primit diagnosticul de schizofrenie. Tot ce au făcut „actorii” a fost să pretindă că au halucinații auditive.

Nu au manifestat alte simptome și nu au inventat detalii false despre viețile lor. Și totuși, au fost diagnosticați cu boli psihice grave. După ce au fost diagnosticați și internați, pseudopacienții au fost lăsați să se descurce singuri.

Nimeni nu știa când va veni clipa în care doctorii vor considera că pot fi eliberați sau dacă își vor da seama că pseudopacienții se prefăceau a fi bolnavi.

Rezultatele îngrijorătoare

Experimentul Rosenhan - Spital
Spitalul St. Elizabeth, din Washington D.C., una dintre instituțiile folosite în cadrul experimentului Rosenhan. Foto: Wikimedia

La începutul experimentului Rosenhan, cea mai mare îngrijorare a pacienților a fost că vor fi imediat demascați ca bolnavi închipuiți, dar s-a dovedit că nu era nevoie să-și facă griji în această privință.

În cazul tuturor pseudopacienților, a existat „o lipsă totală a capacității de a recunoaște normalitatea”, avea să scrie Rosenhan. Personalul spitalului nu l-a demascat pe niciunul dintre ei.

Pseudopacienții nu au dat dovadă de simptome noi și chiar au raportat faptul că vocile ciudate dispăruseră, însă doctorii și personalul continuau să creadă că diagnosticul acestor pacienți era exact.

În experimentul Rosenhan, orice comportament era interpretat în funcție de diagnostic

Experimentul Rosenhan - Pacienta
Un pacient (neimplicat în experimentul Rosenhan) internat în spitalul St. Elizabeth. Circa 1950. Foto: Pinterest

De fapt, personalul spitalului interpreta comportamentul perfect normal al pseudopacienților ca fiind anormal. De exemplu, Rosenhan și-a instruit pseudopacienții să ia notițe în legătură cu experiențele pe care le trăiesc.

O soră medicală care observase că pacienții luau notițe a scris într-unul dintre rapoartele zilnice că „pacienții se implică într-un comportament legat de scris”.

Practic, doctorii și personalul presupuneau că diagnosticul pus era corect și reformulau tot ceea ce observau pentru a se potrivi cu diagnosticul.

„Dat fiind faptul că pacientul se află în spital, trebuie neapărat să sufere de tulburări mintale. Și, dat fiind faptul că suferă de tulburări mintale, scrisul continuu trebuie să fie o manifestare a acestor tulburări, probabil un șir de comportamente compulsive care sunt uneori corelate cu schizofrenia”, scria Rosenhan în lucrarea sa.

Când comportamentul este interpretat după diagnostic

Experimentul Rosenhan - Pacienti
De la un punct încolo, orice comportament, indiferent cât de normal, era interpretat drept anormal. Foto: Getty Images

De asemenea, unul dintre pseudopacienți și-a descris viața de acasă, relatând cu sinceritate că avea o relație afectuoasă cu soția sa, dar cu care se mai și certa din când în când.

De asemenea, bărbatul a relatat că avea o relație afectuoasă și cu copiii săi, pe care îi mai „altoia” atunci când nu erau cuminți.

Însă, fiindcă fusese internat într-un spital de psihiatrie și diagnosticat cu schizofrenie, raportul său de externare spunea că „încercările sale de a-și controla emoțional soția și copiii sunt însoțite de puseuri violente și, în cazul copiilor, de bătăi.”

Dacă bărbatul în cauză nu ar fi fost internat într-un spital de psihiatrie, probabil că viața lui de acasă nu ar fi fost descrisă în nuanțe atât de întunecate.

„Diagnosticele nu erau deloc afectate de modul normal de viață al unui pseudopacient. Mai degrabă se întâmpla invers: înțelegerea acestor împrejurări era în întregime condiționată de diagnostic”, scria Rosenhan.

Orbi la normalitate

Experimentul Rosenhan - Pacienta 02
O pacientă a spitalului St. Elizabeth, 1917. Foto: Getty Images

Pe lângă faptul că țineau cu încăpățânare le diagnosticele formulate, cei din personalul spitalului îi tratau pe pseudopacienții din experimentul Rosenhan cu răceală.

Interacțiunile cu personalul puteau fi clasificate drept „lipsite de interes”, în cel mai bun caz, și „abuzive”, în cel mai rău caz.

Personalul spitalului îi trata prost pe pseudopacienți și nimeni nu și-a dat vreodată seama că se prefăceau a fi bolnavi. Însă pacienții adevărați din spital și-au dat seama cu ușurință că pseudopacienții nu sufereau de nimic.

Experimentul Rosenhan - Spital psihiatric
Secvență din filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, 1975, care spune povestea zguduitoare a pacienților unui spital de boli psihice. Foto: Pinterest

Din câte au reușit să consemneze cercetătorii, 35 din 118 de pacienți adevărați i-au acuzat pe pseudopacienți că se prefăceau și le-au spus-o în față. Totuși, doctorii nu s-au „prins” niciodată.

Până la urmă, pseudopacienții au fost externați. Internările duraseră între șapte și 52 de zile, media fiind de 19 zile. La externare, falșii pacienți aveau același diagnostic, pe care doctorii îl considerau, totuși, „în remisie”.

„Pe durata spitalizării, nu s-a ridicat niciodată problema că vreunul dintre pseudopacienți ar putea să simuleze. În dosarele spitalului nu există indicații conform cărora statutul pseudopacienților ar fi fost suspect.

În schimb, dovezile arată că, odată ce era etichetat drept schizofrenic, pseudopacientul nu mai putea scăpa de etichetă. Dacă era externat, pseudopacientul trebuia să fie neapărat «în remisie».

Însă nu era normal și, din punctul de vedere al instituției psihiatrice, nu fusese niciodată normal”, scria Rosenhan.

Moștenirea experimentului Rosenhan

„Este evident faptul că nu-i putem deosebi pe oamenii normali de nebuni”, a scris Rosenhan în concluzia raportului său.

Potrivit lui Rosenhan, faptul că spitalele erau gata să interneze oameni normali erau cauzat de ceea ce se numește „eroare de tip doi” sau eroare de „fals pozitiv”. Consecința? O disponibilitate crescută de a diagnostica mai degrabă o persoană sănătoasă ca fiind bolnavă decât o persoană bolnavă ca fiind sănătoasă.

Oricum ar sta lucrurile, experimentul Rosenhan a făcut senzație. Oamenii au aflat cu uimire cât de nesigure erau diagnosticele psihiatrice și cât de ușor fusese păcălit personalul din aceste spitale.

Totuși, unii cercetători au criticat experimentul Rosenhan, susținând că pseudopacienții au raportat simptome false și că, prin urmare, experimentul nu mai era valabil, deoarece datele furnizate de pacienți despre ei înșiși sunt una dintre pietrele de temelie ale diagnosticelor psihiatrice.

Cu toate acestea, alți cercetători au afirmat că metodele și rezultatele lui Rosenhan sunt valide. Unii dintre cercetători au imitat parțial experimentul și au ajuns la concluzii similare.

Prin demersul său ieșit din comun, Rosenhan a demonstrat că psihiatria mai avea un drum lung de parcurs până să reușească să distingă în mod real și eficient între oamenii „normali” și oamenii „nebuni”.

Ca să știi mai mult, citește „Manipularea de la zero la unu (pachet 5 cărți)”

Iată o colecție de cărți care te ajută să înveți cum să îi manipulezi pe ceilalți prin discurs, cum să refuzi elegant, cum să aplanezi conflicte și multe alte trucuri atât de necesare.

1. Arta manipulării

„Cartea aceasta este despre un soi special de persuasiune care are o perioadă de incubație de numai câteva secunde și poate dezarma instantaneu până și cea mai pătrunzătoare minte. Este centura neagră la controlul minții. Nu doar că întoarce roata, o dinamitează cu totul.”

2. Cuvinte care schimba minți

„Bazată pe ani de munca și studiu cu oameni și organizații, cartea este plină de aplicații practice, din lumea reală, pentru profesioniștii al căror succes depinde de prezicerea și influențarea comportamentului. Acesta este primul pas în marele salt spre comunicare.”

3. Arta conversației – Tongue Fu!

„Scopul discipolilor Kung Fu, arta chineză a autoapărării, este acela de a ieși cu fața curată din atacurile împotrivă integrității corporale. Sam Horn, orator profesionist și consultant pentru nenumărate companii, te inițiază însă în tainele «Artei Conversației Fu», menită să te scoată nevătămat, pe plan psihic, dintr-o situație neplăcută, spinoasă, prin alegerea atitudinilor și mai ales a «cuvintelor» potrivite. Arta Conversației – Tongue Fu! devine astfel un veritabil manual al artelor marțiale mentale ale autoapărării. ”

4. Arta negocierii. Tehnicile negociatorului sef FBI

„Viață e un sir de negocieri: fie că încerci să primești o mărire de salariu, să cumperi o mașină sau o casă, renegociezi o chirie sau ai o discuție cu partenerul de viață, aceasta carte iți oferă un avantaj competitiv în orice situație.

Arta negocierii prezintă detaliat strategiile de negociere care l-au ajutat pe Chris Voss, negociatorul șef FBI, să salveze vieți în situații extreme – de la confruntări între cele mai temute clanuri din Haiti, până la jafuri armate petrecute în inima orașului New York, toate încheiate cu succes datorită tehnicilor aplicate de acesta. Negociator de talie mondială, Voss îți arată cum să aplici aceste metode în viața de zi cu zi, la locul de muncă, în relația cu partenerul și în orice alt domeniu important pentru tine.”

5. Cum să devii o persoană cu influență

„În fiecare zi intram în contact cu o mulțime de oameni: rude, prieteni, colegi, cunoștințe întâmplătoare. Tot ceea ce facem sau spunem îi influențează într-o forma sau alta pe toți cei din jurul nostru. Dar oare ce impact avem asupra lor? Daca dorință ta este să ai succes sau să ai un efect pozitiv asupra lumii cu care vii în contact, ar trebui să devii o persoană cu influență.

Fără influență nu exista succes. Nu are importanță care îți sunt țelurile în viață sau ce vrei să realizezi, o poți face rapid, mai eficient, iar contribuția ta poate fi de mai lungă durată daca înveți să devii o persoană cu influență. Influenta se dezvolta în etape. Aceasta carte este un ghid al dezvoltării abilitații personale de a avea un impact pozitiv asupra vieților celor din jur, dar și asupra unor oameni pe care, poate, nu-i vei cunoaște niciodată.”

„Manipularea de la zero la unu (pachet 5 cărți)” se găsește cu reducere pe Bookzone.

Ți-a plăcut articolul? Dă-l mai departe!

Test de Cultură Generală #11 - Sex (20 de Întrebări)

Urmărește-ne pe Facebook

Zilnic, episoade noi din serialul Astăzi în istorie, plus curiozități fascinante din toate domeniile!

3 comentarii la „Experimentul Rosenhan: Când falșii bolnavi mintal i-au păcălit pe psihiatri”

  1. In “Testul Psihopatului”, John Ronson descrie o multitudine de cazuri asemanatoare, dar trage si un semnal de alarma vizavi de “nebunii/psihopatii” care circula liberi printre noi, ceea ce dovedeste inca prea putina pricepere a respectivei secvente din medicina. Asa ceva ar trebui sa ne sperie putin, din cand in cand…Sufletul se dovedeste inca prea un complex si complicat sistem de folosinta a omului, prea greu de deslusit de catre “celalalt”, iar ambitia profesionala a unora dintre semenii nostri “intru ratiune”, medici/cercetatori, se poate dovedi prea mare si prea greu de deslusit intentiiile ei; cum ar fi manipularea sufletului. De ce nu?.
    Finalul secventei studiului dr. Rosenhan, poate fi socotit hazliu, daca nu ar fi de-a dreptul periculos. Medicul care “l-a tratat” chiar pe dr. Rosenhan, a invocat -dupa-, felurite scuze obiective si i-a promis o atentie sporita fata de “astfel de pacienti”, pe care i-ar mai fi putut primi de aici in colo…Drept care dupa un timp, i-a comunicat ca “s-a prins” asupra unor “falsi pacienti”, pe care i-ar fi trimis acesta.
    Dr. Rosenhan, nu m-ai trimisese insa pe nimeni…

Lasă un comentariu