fbpx

Experimentul Rosenhan: Când falși bolnavi mintal i-au păcălit pe psihiatri

Ce înseamnă să fii normal? Cu câtă siguranță pot medicii să distingă între nebuni și oamenii sănătoși mintal? Doctorul în psihologie David Rosenhan, de la Universitatea Stanford, a fost preocupat mult timp de aceste întrebări vechi de când lumea. Pentru a afla răspunsul, în 1969, el a pus la cale o schemă unică: experimentul Rosenhan.

Practic, psihologul și alți șapte subiecți perfect normali s-au internat sub acoperire în diverse spitale psihiatrice. În timpul șederii în spital, din 1969 până în 1972, ei s-au comportat ca niște „nebuni”.

Scopul era ca omul de știință să afle dacă psihiatrii își puteau da seama că aveau de-a face cu pacienți care se prefăceau.

Cum s-a defășurat experimentul Rosenhan

Experimentul Rosenhan - David Rosenhan
Doctorul David Rosenhan (1973)

Cei opt subiecți normali care au participat la experimentul Rosenhan s-au internat în 12 spitale de psihiatrie diferite, dintre care doar unul era privat. Spitalele se aflau în cinci state americane diferite.

Grupul de pseudopacienți era alcătuit din trei femei și cinci bărbați, inclusiv Rosenhan însuși. Ocupațiile celor din grup erau diferite, de la psihologi la pictori.

Participanții și-au luat nume și profesii false și au primit instrucțiunea de a-și face programări la medic și de a susține că aud voci ciudate.

După ce și-a jucat rolul în timpul consultului psihiatric, fiecare pseudopacient a fost internat în spitalul pe care îl contactase.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

În relatarea care a făcut istorie, publicată în 1973 și intitulată „Cum e să fii normal în niște locuri nebune”, Rosenhan scria:

„Niciunul dintre pseudopacienți nu credea cu adevărat că va fi internat în spital cu atâta ușurință.”

Pe lângă faptul că toți pacienții au fost internați, toți – în afară de unul – au primit diagnosticul de schizofrenie.

Tot ce făcuseră „actorii” fusese să pretindă că au halucinații auditive. Nu au dat dovadă de alte simptome și nu au inventat detalii false despre viețile lor. Și totuși, au fost diagnosticați cu boli psihice grave.

După ce au fost diagnosticați și internați, pseudopacienții au fost lăsați să se descurce singuri. Nimeni nu știa când va veni clipa în care doctorii vor considera că pot fi eliberați – sau dacă își vor da seama că pseudopacienții se prefăceau a fi bolnavi.

Rezultatele îngrijorătoare

Experimentul Rosenhan - Spital
Spitalul St. Elizabeths, din Washington D.C., una dintre instituțiile folosite în cadrul experimentului Rosenhan

La începutul experimentului Rosenhan, cea mai mare îngrijorare a pacienților a fost că vor fi imediat demascați ca bolnavi închipuiți. Însă, s-a dovedit că nu era nevoie să-și facă griji în această privință.

În cazul tuturor pseudopacienților, a existat „o lipsă totală a capacității de a recunoaște normalitatea”, a scris Rosenhan. Personalul spitalului nu l-a demascat pe niciunul dintre ei.

Pseudopacienții nu au dat dovadă de simptome noi și chiar au raportat faptul că vocile ciudate dispăruseră, însă doctorii și personalul continuau să creadă că diagnosticul acestor pacienți era exact.

Experimentul Rosenhan – Orice comportament, interpretat după diagnostic

Experimentul Rosenhan - Pacienta
Un pacient (neimplicat în experimentul Rosenhan) internat în spitalul St. Elizabeths. Circa 1950

De fapt, personalul spitalului interpreta comportamentul perfect normal al pseudopacienților ca fiind anormal. De exemplu, Rosenhan și-a instruit pseudopacienții să ia notițe în legătură cu experiențele pe care le trăiesc.

O soră medicală care observase că pacienții luau notițe a scris într-unul dintre rapoartele zilnice că „pacienții se implică într-un comportament legat de scris”.

Practic, doctorii și personalul presupuneau că diagnosticul lor este corect și reformulau tot ceea ce observau pentru a se potrivi cu diagnosticul.

„Dat fiind faptul că pacientul se află în spital, el trebuie neapărat să sufere de tulburări mintale.

Și, dat fiind faptul că suferă de tulburări mintale, scrisul continuu trebuie să fie o manifestare a acestor tulburări, probabil un șir de comportamente compulsive care sunt uneori corelate cu schizofrenia”, scria Rosenhan în lucrarea sa.

Când comportamentul este interpretat după diagnostic

Experimentul Rosenhan - Pacienti
De la un punct încolo, orice comportament, indiferent cât de normal, era interpretat drept anormal

De asemenea, unul dintre pseudopacienți și-a descris viața de acasă, relatând cu sinceritate că avea o relație afectuoasă cu soția sa, cu care se mai certa din când în când.

De asemenea, bărbatul a relatat că avea o relație afectuoasă și cu copiii săi, pe care îi mai „altoia” atunci când nu erau cuminți.

Însă, fiindcă fusese internat într-un spital de psihiatrie și diagnosticat cu schizofrenie, raportul său de externare spunea că „încercările sale de a-și controla emoțional soția și copiii sunt însoțite de puseuri violente și, în cazul copiilor, de bătăi.”

Dacă bărbatul în cauză nu ar fi fost internat într-un spital de psihiatrie, viața lui de acasă nu ar fi fost descrisă în nuanțe atât de întunecate.

„Diagnosticele nu erau deloc afectate de modul normal de viață al unui pseudopacient. Mai degrabă se întâmpla invers: înțelegerea acestor împrejurări era în întregime condiționată de diagnostic”, mai scria Rosenhan.

Orbi la normalitate

Experimentul Rosenhan - Pacienta 02
O pacientă stă așezată în interiorul spitalului St. Elizabeth’s. 1917

Pe lângă faptul că țineau cu încăpățânare le diagnosticele formulate, cei din personalul spitalului îi tratau pe pseudopacienții din experimentul Rosenhan cu răceală.

Interacțiunile cu personalul puteau fi clasificate drept „lipsite de interes”, în cel mai bun caz, și „abuzive”, în cel mai rău caz.

Personalul spitalului îi trata prost pe pseudopacienți și nimeni nu și-a dat vreodată seama că se prefăceau a fi bolnavi. Însă pacienții adevărați din spital și-au dat seama cu ușurință că pseudopacienții nu sufereau de nimic.

Din câte au reușit să consemneze cercetătorii, 35 din 118 de pacienți adevărați i-au acuzat pe pseudopacienți că se prefăceau și le-au spus-o în față.

Experimentul Rosenhan - Spital psihiatric
Secvență din filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975), care spune povestea zguduitoare a pacienților unui spital de boli psihiatrice

Totuși, doctorii nu s-au „prins” niciodată. Până la urmă, pseudopacienții au fost externați. Internările duraseră între 7 și 52 de zile, media fiind de 19 zile.

La externare, falșii pacienți aveau același diagnostic, pe care doctorii îl considerau, totuși, „în remisie”.

„Pe durata spitalizării, nu s-a ridicat niciodată problema că vreunul dintre pseudopacienți ar putea să simuleze. În dosarele spitalului nu există indicații conform cărora statutul pseudopacienților ar fi fost suspect.

În schimb, dovezile arată că, odată ce era etichetat drept schizofrenic, pseudopacientul nu mai putea scăpa de etichetă. Dacă era externat, pseudopacientul trebuia să fie neapărat «în remisie».

Însă nu era normal și, din punctul de vedere al instituției psihiatrice, nu fusese niciodată normal”, scria Rosenhan.

Moștenirea experimentului Rosenhan

„Este evident faptul că nu putem deosebi oamenii normali de cei nebuni”, a scris Rosenhan în concluzia raportului său.

Potrivit lui Rosenhan, faptul că spitalele erau gata să interneze oameni normali erau cauzat de ceea ce se numește o eroare de „tip 2” sau eroare de „fals pozitiv”.

Rezultatul? O disponibilitate crescută de a diagnostica mai degrabă o persoană sănătoasă ca fiind bolnavă decât o persoană bolnavă ca fiind sănătoasă.

Oricum ar sta lucrurile, experimentul Rosenhan a făcut senzație. Oamenii au aflat cu uimire cât de nesigure erau diagnosticele psihiatrice și cât de ușor fusese păcălit personalul din aceste spitale.

Totuși, unii cercetători au criticat experimentul Rosenhan, susținând că pseudopacienții au raportat simptome false și, deci, experimentul nu mai era valabil.

Aceasta, deoarece datele furnizate de pacienți despre ei înșiși sunt una dintre pietrele de temelie ale diagnosticelor psihiatrice.

Însă, alți cercetători au afirmat că metodele și rezultatele lui Rosenhan sunt valide. Unii dintre cercetători au imitat parțial experimentul și au ajuns la concluzii similare.

Oricum ar fi, Rosenhan a demonstrat că psihiatria mai avea un drum lung de parcurs până să reușească să distingă în mod real și eficient între oamenii „normali” și oamenii „nebuni”.


Distribuie articolul:

Citește în continuare

  • Cojocariu Ionel spune:

    Salonul numărul 6 de Anton P Cehov!

  • >