La 17 iunie 1939, Eugène Weidmann, un asasin care a ținut în suspans societatea franceză și în șah poliția pariziană, a fost ghilotinat în fața închisorii Saint-Pierre, în strigătele și huiduielile mulțimii.
Acest spectacol trist avea să fie ultimul de acest fel. După moartea lui Weidmann, președintele Franței avea să interzică definitiv execuțiile publice.
În timp ce Europa asista la desfășurarea unor conflicte teribile, cum ar fi Războiul Civil Spaniol, și privea neputincioasă cum nazismul devenea tot mai puternic, în Franța, un val de asasinate ținea populația în suspans.
Între iulie și noiembrie 1937, Parisul a fost uimit de mai multe crime teribile: o dansatoare din SUA, o infirmieră ademenită de un anunț fals pentru un loc de muncă, un șofer, un agent de publicitate și, în cele din urmă, un agent imobiliar. Toate aceste crime au pus în alertă poliția franceză.
Omorâte cu câte un glonț în cap sau strangulate, victimele nu aveau nicio legătură între ele. Dar cine era misteriosul ucigaș care le curmase viețile? În cele din urmă, această situație tensionată avea să se încheie în 1938, când un bărbat de origine germană, Eugène Weidmann, a fost prins și dus în fața justiției.
A fost condamnat să fie executat public la ghilotină. La 17 iunie 1939, Weidmann a devenit ultima persoană executată public prin această metodă. Locul ales de autorități pentru a efectua execuția a fost închisoarea Saint-Pierre din Versailles. Evenimentul a avut loc în mijlocul unei agitații extraordinare și a unui scandal imens în rândul mulțimii.
Eugène Weidmann, un seducător
Născut în februarie 1908 în orașul german Frankfurt, Eugène Weidmann ar fi putut duce o viață liniștită, fără probleme. Părinții săi erau oameni de afaceri de succes, dar odată cu izbucnirea Primului Război Mondial și pentru a evita pericolul bombardamentelor, micuțul Eugène a fost trimis să locuiască cu bunicii săi, în Saarbrücken.
Acolo, băiatul a început în scurt timp să comită infracțiuni, astfel încât a ajuns să execute o pedeapsă de cinci ani pentru furt. În timpul petrecut în spatele gratiilor, Eugène i-a cunoscut pe francezul Jean Blanc și pe un britanic pe nume Roger Million, cu care, la ieșirea din închisoare, a plănuit ceea ce credea că ar putea fi o afacere foarte profitabilă: răpirea turiștilor străini aflați în vacanță în Franța pentru a le fura bunurile.
Instalați într-o vilă din orașul Saint Cloud, în apropiere de Paris, cei trei bărbați au decis să profite de Expoziția Internațională din 1937 pentru a-și pune planurile în practică.
Însă prima încercare a eșuat, victima aleasă reușind să scape de răpitori. Acest eșec nu i-a descurajat. Pentru a răpi următoarea victimă, o dansatoare newyorkeză pe nume Jean de Koven, infractorii au recurs la o altă tactică.
Aceștia au decis să profite de charisma și de aspectul seducător al lui Eugène, care a invitat-o pe tânăra lipsită de apărare într-o excursie la Fontainebleau, conacul pe care Napoleon i l-a dăruit Josephinei, unde urmau să efectueze răpirea.
Dar episodul avea să se termine tragic. Jean a băut un pahar de lapte otrăvit care i-a curmat viața, iar Collette Tricot, amanta lui Million, a mers la bancă pentru a încasa cecurile de călătorie ale dansatoarei ucise.
O lovitură de ciocan în cap
În următoarele luni, Weidmann și acoliții săi au mai comis câteva crime: un șofer pe nume Joseph Couffy (care a fost împușcat în ceafă), un producător de teatru pe nume Roger le Blond, agentul imobiliar Raymond Lesobre, Fritz Frommer (un evreu german pe care Weidmann îl cunoscuse în închisoarea din Preungesheim și care a fost, de asemenea, asasinat de teamă că îi va denunța) și, în cele din urmă, Janine Keller, o asistentă medicală aflată în căutarea unui loc de muncă și păcălită de un anunț fals.
Când soția lui Raymond Lesobre a raportat dispariția soțului ei, poliția a mers la birourile agentului imobiliar și a găsit o carte de vizită a unui reprezentant de lenjerie pe nume Arthur Schott.
După ce l-a interogat și a constatat că se afla în Alsacia în ziua dispariției, Schott a declarat că Fritz Frommer, care era nepotul său, avea câteva dintre cărțile sale de vizită și, întrucât și el dispăruse în mod misterios, Schott le-a sugerat să vorbească cu un prieten de-al său, un anume Karrer.
La 8 decembrie 1937, inspectorii Poignant și Bourguin de la Sûreté Nationale au reușit să dea de urma lui Karrer la vila închiriată de Weidmann și complicii săi. Imediat ce au ajuns, au fost abordați de un tânăr care s-a prezentat drept M. Karrer.
Când cei doi ofițeri i-au cerut actele, acesta a băgat mâna în buzunar și a scos un pistol cu care a tras în Poignant, rănindu-l în umăr. Surprins, Bourguin l-a apucat de încheietura mâinii, dar Karrer a continuat să tragă, iar unul dintre gloanțe l-a atins pe polițist în frunte.
În timpul luptei, Poignant a zărit un ciocan mic pe o masă și a reușit să îl apuce și l-a lovit cu toată forța în cap pe Karrer, doborându-l instantaneu. Percheziția poliției a avut un rezultat înspăimântător: sub niște trepte a fost găsit corpul fără viață al lui Fritz Frommer, precum și cel al lui Jean de Koven.
Nu există iertare pentru Eugène Weidmann
Cu capul bandajat după uriașa lovitură de ciocan, Karrer a fost interogat de poliție și, în final, a mărturisit că numele său real este Eugène Weidmann și că el era autorul crimelor, asasinând-o inclusiv pe dansatoarea Jean de Koven.
Uciderea tinerei a fost singura care a părut să-l afecteze, el declarând în lacrimi:
„Era blândă și nu bănuia nimic. Când am ajuns la gâtul ei, căzuse deja ca o păpușă.”
Deși nu și-a denunțat în niciun moment acoliții, aceștia s-au predat în cele din urmă de bunăvoie, câteva zile mai târziu. Astfel, după mai bine de un an de investigații, în martie 1939, inculpații au apărut în instanță, unde psihiatrii l-au descris pe Weidmann ca fiind un „degenerat superior”.
După un proces senzațional, care a fost urmărit pe scară largă de toate mijloacele de informare în masă, verdictul a fost pronunțat la 31 martie: achitare pentru Colette Tricot, 20 de luni de închisoare pentru Jean Blanc și pedeapsa cu moartea pentru Million și Weidmann.
La 16 iunie, sentința de condamnare la moarte a lui Roger Million a fost comutată în închisoare pe viață, dar președintele Franței, Albert Lebrun, a refuzat să îl grațieze pe Weidmann.
În zorii zilei de 17 iunie 1939, condamnatul Eugène Weidmann a fost condus la locul de execuție, unde îl aștepta ghilotina, iar o mulțime pestriță a strigat și l-a insultat.
Călăul desemnat a fost Anatole Deibler, un german cu un trecut profesional impecabil și care, spre rușinea lui Weidmann, murise cu câteva zile înainte.
În locul său a fost numit un alt călău, Jules-Henri Desforneaux, care nu avea experiență și care a dat dovadă de o enormă lipsă de concentrare în timpul lucrului, ajungând cu întârziere la execuție și chiar, spre nervozitatea celor prezenți, adormind la un moment dat, un comportament de neînțeles.
Weidmann, îngrozit, ținut strâns pe loc de ofițerii de penitenciar, privea cum oamenii se înghesuiau în jurul lui pentru a nu-i scăpa din ochi capul care avea să se rostogolească pe pietriș. Era ora 5.00 dimineața când Jules-Henri a eliberat în sfârșit lama.
Când capul lui Weidmann a căzut, entuziasmul mulțimii a explodat incontrolabil, iar sticlele de șampanie au fost destupate.
Eugène Weidmann, un fenomen social
După aceea, s-a întâmplat ceva care a amintit, fără îndoială, de vechile vremuri ale Revoluției Franceze. În timp ce cadavrul lui Weidmann zăcea încă pe jos, mai multe femei au ocolit sediul poliției și au ieșit în față pentru a-și înmuia batistele în sângele bărbatului, ca și cum ar fi fost o comemorare postumă (la fel cum s-a întâmplat în secolul al XVIII-lea, când au fost executați Ludovic al XVI-lea și soția sa, Maria Antoaneta).
De asemenea, autoritățile nu au putut împiedica fotografii să facă instantanee ale execuției, unii fotografiind chiar dintr-un apartament din apropierea închisorii, din cauza întârzierii începerii execuției.
Paris-Soir a catalogat mulțimea drept „revoltătoare” și „rebelă”, iar autoritățile, potrivit aceluiași ziar, au ajuns să creadă că execuția publică, „departe de a servi drept factor de descurajare și de a avea un efect salutar asupra mulțimii, a încurajat instinctele inferioare ale naturii umane și a stârnit o revoltă generală și un comportament rău”.
„Comportamentul isteric” al spectatorilor a fost atât de scandalos, încât președintele francez, Albert Lebrun, a interzis orice execuție publică viitoare.
