Sistemul hidrografic european este complex și extins. Două dintre principalele sale fluvii, Rinul și Dunărea, deși nu își au izvoarele aproape unul de celălalt, se întâlnesc grație unui fenomen care i-a fascinat pe poeți și geografi timp de secole.
Dunărea (Donau în germană) își are originea nu departe de orașul Donaueschingen, în Pădurea Neagră, la confluența a două râuri mici. În schimb, izvoarele Rinului se află în inima Alpilor elvețieni.
Dunărea curge spre est, în timp ce Rinul curge spre nord-vest, trecând prin Elveția și intrând în Lacul Konstanz pe la capătul de sud-est. Iese apoi din lac, curgând spre sud pe o distanță de aproximativ 120 de kilometri, până când ajunge în orașul elvețian Basel, unde se întoarce la 90 de grade pentru a se îndrepta spre nord.
Lacul Konstanz este cel care face legătura între apele celor două fluvii. Deși Dunărea nu intră niciodată în lac, o parte din apa sa ajunge acolo. Acest lucru se datorează faptului că în cursul ei superior, la doar 23 sau 24 de kilometri de izvoare, Dunărea dispare.
Locul în care se întâmplă acest lucru se numește, în mod corespunzător, Donauversickerung (care în germană înseamnă „groapa de scurgere a Dunării”) și se află în apropierea orașului Immendingen, la o altitudine de aproximativ 673 de metri. Acolo, apa Dunării se filtrează prin cavernele sistemului carstic de dedesubt, curgând prin ele în direcția sud.
Prima dată când a fost documentată dispariția completă a Dunării a fost în 1874. De atunci, au fost înregistrate „dispariții” variind de la doar 29 de zile pe an până la 309 (aceasta din urmă în 1921). Media anuală a zilelor în care fluviul dispare complet este de aproximativ 155 de zile, mai ales în lunile de vară.
Când nu dispare complet, o parte din apă continuă să se infiltreze în dolină, iar restul își continuă cursul, traversând jumătate din Europa până când se varsă în Marea Neagră, în România. Apa „dispărută” curge spre sud prin numeroase fisuri și crăpături mici, iar 12 kilometri mai târziu reapare în Aachtopf, la o altitudine de aproximativ 475 de metri.
Aachtopf este un izvor despre care s-a crezut inițial că are o origine termală, dar este de fapt apa „dispărută” a Dunării care iese dintr-o cavitate carstică. Cu o cantitate aproximativă de 8.500 de litri pe secundă, Aachtopf este izvorul din care se obține cea mai mare parte a apei minerale din Germania.
Până în 1877, relația dintre dolina și izvorul Aachtopf a fost doar suspectată, fără să fi fost dovedită. Însă, în același an, pe 9 octombrie, geologul Adolf Knop de la Institutul de Tehnologie din Karlsruhe a turnat 10 kilograme de fluoresceină de sodiu (un colorant organic), 20 de tone de sare și 1.200 de kilograme de șisturi bituminoase (obținute din roci cu un conținut ridicat de substanțe organice) în Dunăre, chiar înainte de dolină.
După 60 de ore, apa colorată cu verde fluorescent și cu un gust asemănător cu gudronul a ieșit la suprafață în izvorul Aachtopf, demonstrând că era într-adevăr apa „pierdută” din Dunăre.
La Aachtopf, apa din Dunăre devine un nou râu, numit Radolfzeller Aach, care se varsă în Lacul Konstanz. După cum am văzut mai devreme, apa care iese din lac este Rinul. În acest fel, o parte din apa Dunării se varsă și în Rin, o trăsătură curioasă și frapantă a marelui bazin hidrografic european.
Dar mai este ceva. Este posibil ca, în viitor, actualul curs superior al Dunării să se devieze complet spre Radolfzeller Aach, deci spre Rin. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, noile izvoare ale Dunării ar fi micii afluenți care se varsă în fluviu dincolo de dolină, mai exact Krähenbach și Elta.
Donauversinkung și albia uscată a fluviului sunt o atracție naturală populară, unde te poți plimba din mai până la mijlocul lunii septembrie. Familii întregi vin aici la vânătoare de fosile jurasice târâte de curent și scoase pe mal, spre încântarea pasionaților de paleontologie.
În continuare, citește despre apa fără nume: Râul enorm care curge pe sub Marea Neagră, apoi vezi care sunt cele mai scurte râuri din lume: 6 ape ieșite din comun.
Citește în continuare