Dizenteria, gonoreea și malaria, dușmanii tuturor în Primul Război Mondial

Soldatul britanic Ernest Cable a ajuns la Grand Hotel de Wimereux (pe coasta franceză), transformat în spital, la începutul anului 1915. Avea diaree hemoragică și crampe stomacale.

Medicii l-au diagnosticat cu dizenterie, iar Cable a murit câteva săptămâni mai târziu. S-ar putea spune că, pentru medicină și pentru posteritate, moartea lui nu a fost în zadar.

Un soldat primește îngrijiri medicale pe front. Foto: Wikimedia

Un medic militar a izolat bacteria care l-a ucis pe Cable. Un secol mai târziu, acea cultură este încă vie, dezvăluind detalii cruciale despre o boală care continuă să ucidă milioane de oameni. Aceasta este doar o parte din moștenirea pe care Primul Război Mondial a lăsat-o medicinei.

Povestea soldatului Cable face parte dintr-un serial special publicat de revista The Lancet despre Marele Război și ce a însemnat el pentru știința medicală de atunci și, mai important, pentru generațiile care au urmat.

Printre victoriile obținute în Primul Război Mondial se numără o mai bună cunoaștere a bolilor infecțioase, o perspectivă modernă asupra diferitelor afecțiuni psihice și câteva tehnici de amputare mai eficiente.

Când a murit Cable, trecuseră doar 20 de ani de la moartea lui Louis Pasteur. Medicii încă mai făceau cunoștință cu marea sa contribuție la știință: descoperirea faptului că microorganismele – nu spiritele sau „aerul rău” – se aflau în spatele bolilor infecțioase.

Unul dintre acei medici, pe atunci locotenentul William Broughton-Alcock, a făcut ceva mai mult decât să aibă grijă de Cable. Broughton-Alcock a izolat bacteria Shigella flexneri din țesuturile soldatului.

Acest eșantion a fost unul dintre primele care au ajuns la Colecția Națională de Culturi Vii, primul centru creat vreodată pentru a studia mostre de bacterii și alți agenți patogeni.

În 2014, o echipă de cercetători condusă de Wellcome Trust Sanger Institute a secvențiat genomul mostrei de bacterii S. flexneri obținute de la Cable. Cercetătorii au descoperit de ce această bacterie, una dintre cauzele dizenteriei, stârnea o asemenea panică.

Regina Maria, alături de răniți în timpul Primului Război Mondial. Foto: Casa Regală a României

„Chiar înainte de descrierea și utilizarea pe scară largă a penicilinei, bacteria era deja rezistentă la acest antibiotic”, spune dr. Kate Baker, autor principal al acestei cercetări pe jumătate istorice, pe jumătate medicale.

A mai fost nevoie de câțiva ani pentru ca Alexander Fleming să inaugureze era antibioticelor odată cu descoperirea penicilinei.

„Deși doar 2% din genomul din acest prim eșantion diferă de celelalte izolate până acum, mutațiile pe care Shigella flexneri le-a dobândit îi permit să se sustragă tratamentelor antimicrobiene pe care le folosim”, adaugă Baker.

Această abilitate a lui S. flexneri de a se adapta la un mediu ostil, descoperită în eșantionul prelevat de la Cable, este studiată pentru a dezvolta un vaccin împotriva unei boli care în țările cele mai sărace încă mai face zeci de mii de victime, în cea mai mare parte copii, și se răspândește cu fiecare nou război.

La gonoree, leacul este mai rău decât boala

Într- un alt articol din serialul The Lancet, profesorul Dennis Shanks de la Institutul pentru Malarie al Armatei Australiei trece în revistă povestea bolilor infecțioase importante din timpul Primului Război Mondial. Pentru el, războiul a fost „un moment-cheie în tranziția la medicina științifică”.

Tifosul era unul dintre inamicii cei temuți de generali. În Al Doilea Război al Burilor (1899-1902), de exemplu, raportul soldaților britanici infectați a fost de 285 la 1.000.

La începutul secolului XX, încă se mai căuta un vaccin pentru tifos. Leacul a fost testat cu succes la scară largă pe câmpul de luptă. Britanicii, primii care au pus în aplicare un program de vaccinare, au văzut că raportul celor afectați scade la mai puțin de 1 la 1.000.

Un câine curier livrează o trusă medicală pe front. Foto: Wikimedia

Cu toate acestea, francezii, aliații lor, care și-au vaccinat trupele abia după un an, au avut peste 100.000 de cazuri și aproape 14.500 de morți în 1914 și 1915.

Reamintim că nu existau încă antibiotice, așa că multe dintre progrese s-au bazat pe experimente științifice uneori discutabile.

Shanks a găsit documente care arată cum, căutând o antitoxină eficientă împotriva tetanosului, oamenii de știință francezi au împărțit în două grupuri 200 de prizonieri germani bolnavi.

Un grup a primit un vaccin experimental, iar celălalt a beneficiat doar de măsuri antiseptice. Dintre cei inoculați, doar unul a murit de tetanos. Dintre ceilalți, 18 au murit din cauza bolii.

Războiul a accelerat și investigarea infecțiilor care nici astăzi nu au un tratament eficient, cum ar fi malaria. Deși, datorită caracteristicilor sale, nu s-au înregistrat cazuri pe frontul de vest, principalul teatru de operațiuni, la alte latitudini – aflate mai la sud – boala a ajuns să zădărnicească ofensivele prin decimarea trupelor.

Așadar, singurul tratament relativ eficient era consumul de chinină. Obținută din soiurile unui copac tropical, plantarea chininei la scară largă a avut loc în coloniile olandeze din Asia de Sud.

Blocada navală franco-britanică a împiedicat puterile centrale să obțină prețiosul praf amar. Acest fapt i-a obligat pe germani să încerce să găsească noi medicamente sintetice, obținând nu doar unul, ci doi compuși care erau cel puțin la fel de eficace precum chinina.

Foto: Wikimedia

Pe când au reușit acest lucru, însă, războiul s-a terminat. Dar au existat și capitole întunecate în această poveste.

Cel mai izbitor este cel al bolilor cu transmitere sexuală (BTS). Cercetătorul australian a descoperit că, la acea vreme, cel mai utilizat tratament era abstinența.

Totuși, trupele americane au pierdut echivalentul a 8 milioane de zile de activitate, deoarece până la 10% dintre internările în spitalele lor aveau drept cauze diverse BTS.

Tratamentele erau atât de înspăimântătoare, încât mulți au preferat să sufere în tăcere. Fără antibiotice, cei cu sifilis erau supuși unui tratament zilnic cu injecții de arsenic, mercur sau ambele, timp de 50 de zile.

Lupta împotriva gonoreei era chiar mai dureroasă: timp de șase săptămâni, de două ori pe zi, bolnavilor le era introdusă în uretră o sondă cu permanganat de potasiu, pentru irigare.

În pofida tuturor acestor fapte, după cum scrie Shanks în concluziile sale:

„Ceea ce au putut realiza medicii din Primul Război Mondial cu atât de puține resurse, dincolo de capacitatea de a înțelege mecanismele bolilor, impune respect. Pentru a evita aceeași neputință pe care au simțit-o în 1918 în fața bolilor infecțioase incurabile, ar trebui să fim atenți la evoluția organismelor rezistente la medicamente și la nevoia urgentă de a crea noi medicamente antimicrobiene.”


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.
>