Destinul tragic al Romanovilor. Povestea familiei regale a Rusiei

Romanovii conduceau Rusia de mai bine de trei secole, când Revoluția din 1917 a dus la înlăturarea lor. Un an mai târziu, țarul detronat, Nicolae al Il-lea, și membrii familiei sale au fost uciși undeva în estul Rusiei. Întrebarea care a plutit peste un veac întreg este firească: au reușit, totuși, unii dintre ei să scape?

În vara lui 1914, cu mândrie, aproape cu bucu­rie, Imperiul Rus pornea la război ca aliat al Franţei și al Marii Britanii în lupta împotriva imperiilor German și Austro-Ungar.

Însă Primul Război Mondial s-a dovedit a fi un dezastru atât pentru Ru­sia, cât și pentru dinastia Romanov.

În martie 1917, după moartea a milioane de oameni, țara se afla în suferință. În capitală, la Sankt Petersburg, lipsa hranei împingea oamenii la revolte, demonstrațiile studen­ţeşti se alăturau grevelor muncitorești, iar trupele chemate să restabilească ordinea se răzvrăteau.

Somat în mare grabă să se întoarcă de pe front, unde preluase personal comanda trupelor imperiale, ţarului Nicolae al II-lea i s-a prezentat un ultima­tum: abdicarea.

În numele său şi al firavului său fiu în vârstă de 12 ani, a renunțat la tronul pe care fa­milia sa îl deţinea încă din 1613.

În scurt timp, guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski a pus sub arest la domiciliu fosta familie imperială la Ţarskoe Selo, elegantul ansamblu de palate şi vile din afara orașului Sankt Peters­burg, unde găsiseră refugiu departe de realitățile războiului.

În afară de ţarul Nicolae, de ţarina Alexan­dra şi de ţareviciul Alexei, aici se aflau şi fiicele lor, marile ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, cu vârste cuprinse între 10 şi 22 de ani.

„Pentru siguranță”, spre Siberia

Pe lângă umilinţa de a se afla sub supraveghere aproape neîntreruptă, familia lui Nicolae nu a avut mult de suferit pe durata arestului la Ţarskoe Selo.

Scăpat de povara puterii, fostul ţar tăia acum lemne, planta legume, îşi plimba copiii cu barca sau prin parc, iar serile şi le petrecea citind familiei.

Condu­cător nepriceput şi depășit de evenimente, Nicolae Romanov — cum era numit acum — fusese dintotdeauna un familist devotat. Şi acest lucru constituise, într-o oarecare măsură, cauza căderii lui.

De mult timp se ştia că Nicolae era, de fapt, condus de soţia sa, Alexandra, prinţesa nemţoaică pe care o luase în căsătorie în 1894. După ce au avut patru fiice, au fost extrem de fericiţi când li s-a născut un fiu — Alexei.

Bucuria lor s-a transformat însă într-o suferinţă amară în momentul în care copilul s-a do­vedit a fi bolnav de hemofilie; cum cea mai mică leziune ar fi putut atrage după sine hemoragii puter­nice, băiatul trebuia supravegheat în permanenţă.

După 1907, Alexandra şi soţul ei au căzut pradă influenţei sinistrului şi depravatului călugăr Rasputin, pe care îl creditau cu vindecările miraculoase ale nenumăratelor boli de care suferea Alexei.

Însă, pe 31 decembrie 1916, nobilii ruşi, exasperaţi, l-au asa­sinat pe Rasputin — lovitură pe care familia impe­rială a resimţit-o la fel de profund precum abdicarea forţată ce avea să se petreacă peste aproape trei luni.

În vara lui 1917, Kerenski era îngrijorat, pe de o parte, din cauza uneltirilor rivalilor săi de stânga, bolşevicii, care doreau să-l elimine pe fostul ţar, iar pe de altă parte, din cauza monarhiştilor încă devotaţi ce doreau să-l salveze pe Nicolae şi să-l readucă pe tron.

S-a decis astfel să-i trimită pe prizonierii imperiali într-un loc sigur, la Tobolsk, un oraş sibe­rian izolat, la mai mult de 1 300 de kilometri spre est, dincolo de Munţii Ural.

La 14 august, Nicolae, soţia sa şi cei cinci copii, însoţiţi de 40 de servitori, au pornit de la Ţarskoe Selo într-o călătorie de şase zile cu un tren bine păzit. Cu două zile înainte, fami­lia arestată sărbătorise cea de-a 13-a aniver­sare a lui Alexei.

„Casa pentru Uz Special“

Avântul revoluţionar ce străbătea Rusia a dus la scurt timp la înlăturarea lui Kerenski pe motiv că ar fi protector al fostei familii imperiale. În noiembrie, bolşevicii au luat puterea şi au negociat o pace separată cu Germania şi Austro-Ungaria, semnând, în martie 1918, Tratatul de la Brest-Litovsk.

Printre multele probleme ce îl frământau pe noul lider, Vladimir Ilici Lenin, se număra şi cea a sorţii fostului ţar care era acum prizonierul său. În aprilie 1918, Lenin a ordonat ca familia să fie mutată la Ekaterinburg.

Bolşevicii locali rechiziționaseră pentru Nicolae şi familia sa o clădire solidă, cu două etaje, pe care au botezat-o cu un nume de rău augur „Casa pentru Uz Special“.

Ferită de văzul lumii printr-un gard de lemn şi având geamurile văruite pentru ca nimeni să nu poată privi înăuntru sau în afară, casa era păzită în permanenţă de un detaşament local de bolşevici.

Familia şi servitorii primeau cele două mese zilni­ce într-o cratiţă enormă, din care, adesea, gărzile se serveau direct peste umerii mesenilor.

Fostele mari ducese erau însoţite până şi la toaletă, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi cu desene obscene, reprezentând-o pe mama lor în ipostaze intime cu Rasputin.

Nicolae a fost amenințat cu munca silnică în momentul în care a protestat timid împotriva acestui tratament umilitor. Între timp, Alexei devenise atât de slăbit, încât tatăl său trebuia să-l ducă în braţe până afară, la scaunul cu rotile, pentru plimbarea zilnică prin grădina prăfuită.

Asasinatul de la miezul nopții

În luna iulie, în contextul în care rezistența bolșevică slăbea, conducerea de la Moscova a dat ordin să se ia măsuri ca fostul ţar să nu cadă în mâinile promonarhiștilor.

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, după ora 12.00, Iurovski, responsabilul cu supravegherea fostei familii regale, a trezit întreaga familie, ordonându-le osândiților să se îmbrace şi să co­boare în una din camerele de la parter.

Au fost aduse scaune pentru Nicolae, Alexandra şi invalidul Ale­xei, în timp ce doctorul Botkin, cele patru fiice şi cei trei servitori au fost lăsaţi să stea în picioare.

După ce a citit o sentință de condamnare la moarte emisă de bolșevicii locali, Iurovski l-a împușcat pe Nicolae în cap — semnal pentru ca ceilalţi membri ai plutonu­lui de execuţie să tragă în celelalte ţinte.

Cei care nu au murit pe loc au fost lichidaţi rapid prin lovituri de baionetă. Cadavrele au fost azvârlite în camion şi duse într-o mină părăsită din afara oraşului, unde au fost tăiate în bucăţi, stropite cu acid sulfuric şi aruncate într-un puţ.

La 17 iulie, conducerea de la Moscova primea un mesaj cifrat de la Ekaterinburg:

„Îl informăm pe Sverdlov (un colaborator apropiat al lui Lenin) că întreaga familie a sfârșit precum capul ei. Oficial, familia a decedat în timpul evacuării.“

Două anchete

Descrierea de mai sus a acestei nopți fatale se bazează pe o anchetă amănunţită realizată de albi, în momen­tul în care au cucerit, o săptămînă mai târziu, oraşul Ekaterinburg.

Dar să fie acesta adevărul? Doi anchetatori s-au străduit să pună cap la cap probele găsite. Primul a ajuns la concluzia că Nicolae a fost, într-adevăr, executat în noaptea de 16 spre 17 iulie, dar fosta ţarină, fiul ei şi cele patru fiice fuseseră cruţate.

Cum această versiune nu era suficientă pentru a-i cataloga pe bolşevici ca asasini violenţi şi a câştiga simpatia Occidentului faţă de Romanovii martiri, la începutul lui 1919 a avut loc o altă anchetă.

Nikolai Sokolov fusese numit noul anchetator oficial. Pe terenul minei, Sokolov a găsit probe zguduitoare, precum o mică închizătoare şi o agrafă îndoită folosite de ţarevici drept cârlige de pescuit, pietre preţioase care fuseseră cusute în lenjeria marilor ducese şi scheletul unui cățel, probabil al Tatianei.

Dar singurele rămășițe umane descoperite au fost mici fragmente de oase şi degetul retezat al unei femei între două vârste, mai târziu identificată ca fiind Alexandra. Unde se aflau celelalte cadavre?

La sfârşitul verii lui 1919, când cauza albilor părea să fie pierdută, Sokolov a părăsit Rusia şi în cele din urmă a ajuns în Europa.

De-abia în 1924 a dat publicității descoperirile sale, dezvăluind o imagine a brutalității sovietice pe care la acea vreme lumea era deja pregătită să o creadă.

O poveste presărată cu contradicții

Timp de trei sferturi de veac concluzia lui Sokolov, cum că întreaga familie fusese ucisă în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, a constituit un subiect de controversă pentru cercetătorii acestui caz, care au semnalat o serie de contradicţii.

Spre exemplu, când bolşevicii au anunţat, pe 19 iulie, execuţia fostului ţar, tot ei au declarat că Alexandra şi copiii fuseseră duşi într-un loc sigur.

Unul dintre primii vizitatori străini care au sosit la Ekaterinburg după pretinsul masacru a fost Sir Charles Eliot, consulul britanic pentru Siberia.

După o discuţie cu anchetatorul principal al albilor, Eliot şi-a informat superiorii că, după toate aparen­ţele, pe data de 17 iulie, fosta ţarină şi copiii ei pără­siseră Ekaterinburg cu trenul.

În aceeaşi perioadă, fratele Alexandrei, marele duce Ernst Ludwig von Hesse, i-a trimis veşti – prin Suedia neutră – unei alte surori din Anglia, asi­gurând-o că Alexandra era în siguranţă.

Însă, când fosta ţarină şi copiii ei nu au mai fost văzuţi, iar raportul lui Sokolov a fost publicat, concluzia privind moartea întregii familii a început să fie treptat acceptată.

Scheletele

În 1988, au ieşit la suprafaţă dovezi uimitoare. Un fost anchetator de poliţie şi regizor rus, Geli Riabov, a reuşit, la sfârşitul anilor ’70, să dea de urma copiilor lui Iakov Iurovski.

Fiul lui Iurovski i-a încredinţat lui Riabov un docu­ment necunoscut până la acea dată, care consemna ce se întâmplase cu cadavrele după execuţie.

Conform ra­portului, trupurile fuseseră tăiate în bucăţi şi aruncate, împreună cu câteva grenade, într-o mină abandona­tă, care însă nu se prăbuşise din cauza exploziei.

Iurovski s-a speriat, crezând că albii ce se apropiau aveau să descopere cadavrele, aşa că le-a dezgropat şi le-a mutat în altă parte.

Noua informaţie l-a pus în mişcare pe Riabov, care a acţionat imediat. Săpând noaptea pentru a nu fi văzut, Riabov a descoperit pri­mele oase.

Peste câţiva ani, a descris senzaţia pe care a avut-o găsind aceste oase negre şi verzui, cu semne ale arsurilor de acid: „Unul dintre cranii era găurit“. Riabov şi-a făcut publică descoperirea în 1988.

Dar confirmarea oficială nu a venit decât în iulie 1991, după ce arheologii ruşi au examinat locul. Au fost dez­gropate nouă schelete. Cinci dintre ele s-au dovedit a fi din aceeași familie — Nicolae, Alexandra şi trei dintre cei cinci copii.

Celelalte patru erau, probabil, ale doctorului Botkin şi ale celor trei servi­tori. Ştiinţa modernă a ajutat la elucidarea misterului, cele patru schelete fiind acum identificate unanim ca aparţinând Alexandrei şi celor trei fiice.

De asemenea, în 1993 a fost confirmată şi pro­venienţa craniului; fusese al lui Nicolae. Dar Alexei şi Anastasia? Să fi fost corpurile lor arse în totalitate? Sau au evadat?

Pământul Rusiei, probabil, încă ascunde rămăşiţele lor pământeşti.

În continuare, citește despre cea mai tare petrecere din Rusia țaristă: ultimul bal al Romanovilor, apoi descoperă 23 de imagini de colecție din Rusia dinaintea bolșevicilor.