Desfrâu și senzații tari la curtea regelui hermafrodit Henric al III-lea al Franței

Regele hermafrodit. Așa îl numeau francezii, în mod satiric, pe Henric al III-lea de Valois, care a domnit între 1574 și 1589. Cei 15 ani pe tron au fost o spirală de trădări,  scandaluri și fărădelegi – toate acestea pe fundalul trist al unei țări devorate de flăcările unui sângeros război civil religios.

Aceasta este povestea celei mai dubioase curți regale din secolul al XVI-lea; ca și cum Studio 54 din New York, cu excentricii David Bowie și Andy Warhol, cu petreceri cu sex și droguri, ar fi fost transpus în decorul cavaleresc al Franței renascentiste.

Desfrâu și senzații tari la curtea regelui hermafrodit Henric al III-lea al Franței 3_compressed
„Henric al III-lea împingând cu piciorul cadavrul ducelui de Guise”, pictură romantică de Charles Durupt, Musée des Beaux-Arts de Blois (1832). În partea dreaptă a compoziției, artistul înfățișează doi mignons purtând straie galbene și roz. Atitudinea lor manierată subliniază caracterul frivol al acestor curteni, în conformitate cu reprezentările moștenite din propaganda hughenoților și a Ligii Catolice. Foto: Wikimedia

Când a urcat pe tron, tânărul Henric era un om cultivat, rafinat și sensibil, cu trăsături ascuțite și frumoase, cu un ten palid și buze strânse. A fost foarte mult influențat de mama sa, Caterina de Medici, o femeie puternică, pricepută la politică și manipulatoare ca orice prinț italian.

Curând a devenit clar că noul rege nu era ca restul lumii. Se știe că a avut și amante de sex feminin, și iubiți și a fost un petrecăreț din cale afară de desfrânat. Avea obiceiul să se îmbrace în femeie și să se machieze, prezentându-se astfel drept „cel mai creștin rege al Franței” și provocând rumoare.

„Ducele este bun și foarte moale, ca o nimfă”, îl descria ambasadorul spaniol Frances de Alava.

Biserica îl ura, iar supușii lui îl ridiculizau, dar Henric nu s-a supărat pe critici. De fapt, a mers chiar mai departe și s-a lăsat însoțit de mignons sau favoriții regelui.

Aceștia erau bărbați tineri de viță nobilă, frivoli și vanitoși, care luau parte la petreceri și bacanale fastuoase. Imediat a început între ei un război al invidiei, luptându-se pentru cea mai bună rochie, cea mai bună coafură sau pentru premiul suprem: să doarmă în camera sacră a monarhului.

Accesul la camera regală a devenit atunci extrem de important și, în același timp, favoriții care puteau avea acces la o astfel de distincție stârneau în ceilalți o ură furibundă.

O ceartă legată de o frivolitate a aprins în cele din urmă butoiul cu pulbere; favoriții regelui s-au împărțit în două tabere, iar pe 27 aprilie 1578, într-o zi de duminică, s-au întâlnit pe o esplanadă pariziană pentru a-și rezolva disputele.

Desfrâu și senzații tari la curtea regelui hermafrodit Henric al III-lea al Franței
„Duelul favoriților”, pictură realizată de artistul polonez Władysław Bakałowicz, secolul XIX. Foto: Wikimedia

Toți au apărut într-un delir policrom de costume și podoabe, cu părul ondulat și cu cercei turcoaz. Totuși, acest lucru nu a diminuat brutalitatea scenei, deoarece duelul a fost neobișnuit de sălbatic.

Nu doar dueliștii au luat parte, ci și protectorii lor și martorii și-au scos săbiile și s-au aruncat în luptă. Bătaia sângeroasă s-a soldat cu moartea a șase dintre favoriții regelui și rănirea gravă a altor șase, cu toții aristocrați în floarea vârstei.

Bineînțeles, cei care frecventau cel mai mult apartamentele regale erau vizați în mod special, iar chipeșul conte de Caylus, de exemplu, a fost înjunghiat de 19 ori.

Desfrâu și senzații tari la curtea regelui hermafrodit Henric al III-lea al Franței
Asasinarea regelui Henric al III-lea de către călugărul Jacques Clement. Detaliu de pe o stampă gravată de Frans Hogenberg, secolul XVI. Foto: Wikimedia

Lăsând la o parte lipsa de sens de a se omorî unii pe alții astfel, fără niciun motiv, trebuie să fi fost ciudat să-i vezi pe toți acei băieți cu pene de păun tăindu-se și înjunghiindu-se între ei.

Viața lui Henric al III-lea a avut un sfârșit tragic, pe măsura domniei sale turbulente. Își făcuse nenumărați (și puternici) dușmani, mai ales în rândul Ligii Catolice, din cauza nepăsării sale față de guvern, a ambiguității sale sexuale și a toleranței religioase față de hughenoți.

La toate acestea se adăugau petrecerile homosexuale, pasiunea pentru haine luxoase și suita sa de băieți de curte, care se travestiseră în public fără menajamente.

Așa că, în cele din urmă, a căzut victimă unui atac al unui călugăr dominican, Jacques Clement, care l-a înjunghiat în stomac în timpul unei audiențe. Acest eveniment a pus capăt dinastiei Valois, iar tronul francez a revenit Casei de Bourbon. Era anul 1589.

Domnia regelui hermafrodit este o perioadă obscură a istoriei, una pe care mulți francezi o găsesc stânjenitoare. Henric al III-lea a fost un personaj atipic și neînțeles, dar înaintea timpului său, căci nu va trece mult timp până când, în secolul al XVIII-lea, scandalurile sexuale vor ajunge la modă la curțile regale din întreaga Europă.

Ca să știi mai mult, citește „Mărire și decădere. O istorie a lumii în zece imperii”

De la Imperiul Akkadian la America vremurilor moderne, „Mărire și decădere” cartografiază istoria lumii prin zece imperii majore. Prin prisma lor este sondată aspirația omenirii pentru putere și este urmărită evoluția impulsului imperial de la directa agresiune militară a imperiilor antice la subtila, dar ampla influență culturală a superputerilor de azi.

Îmbinând o perspectivă amplă cu o concizie remarcabilă, Paul Strathern stabilește conexiuni pe durata a cinci milenii și aruncă o lumină revelatoare asupra acestor mari civilizații – de la Imperiul Mongol și dinastia Yuan până la azteci și otomani, prezentând inclusiv imperii mai recente: cel Britanic, Ruso-Sovietic și American. Sintetizând 5000 de ani de istorie universală în zece capitole succinte, Mărire și decădere oferă o lectură incitantă și instructivă oricărui pasionat de istoria lumii.

„Mărire și decădere” se deschide cu o incursiune în Imperiul Akkadian, care a dominat o mare parte din vechea Mesopotamie, ca apoi să prezinte vastul Imperiu Roman, în căutarea rădăcinilor noastre occidentale și răsăritene. În continuare, autorul se îndreaptă spre Califatele Abbasid și Umayyid, unde s-au dezvoltat multe elemente care și-au adus contribuția la cultura clasică occidentală. Mai apoi, pe măsură ce ieșea dintr-o perioadă de stagnare culturală, Europa s-a văzut confruntată cu iureșul unor invazii dinspre răsărit, moment în care facem cunoștință cu împărații Imperiului Mongol…

Rând pe rând ne sunt prezentate marile imperii cu contradicțiile lor. Mai presus de toate, vedem cum ambiția de măreție imperială – de la împărații romani la Hitler – este înrădăcinată în visuri utopice și de nemurire. Fiecare imperiu conține semințele propriei sale distrugeri: prin urmare, ce este de fapt progresul social? Cine beneficiază de pe urma lui și cine are de suferit?

„Mărire și decădere. O istorie a lumii în zece imperii” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu