Regele hermafrodit. Așa îl numeau francezii, în mod satiric, pe Henric al III-lea de Valois, care a domnit între 1574 și 1589. Cei 15 ani pe tron au fost o spirală de trădări, scandaluri și fărădelegi – toate acestea pe fundalul trist al unei țări devorate de flăcările unui sângeros război civil religios.
Aceasta este povestea celei mai dubioase curți regale din secolul al XVI-lea; ca și cum Studio 54 din New York, cu excentricii David Bowie și Andy Warhol, cu petreceri cu sex și droguri, ar fi fost transpus în decorul cavaleresc al Franței renascentiste.
Când a urcat pe tron, tânărul Henric era un om cultivat, rafinat și sensibil, cu trăsături ascuțite și frumoase, cu un ten palid și buze strânse. A fost foarte mult influențat de mama sa, Caterina de Medici, o femeie puternică, pricepută la politică și manipulatoare ca orice prinț italian.
Curând a devenit clar că noul rege nu era ca restul lumii. Se știe că a avut și amante de sex feminin, și iubiți și a fost un petrecăreț din cale afară de desfrânat. Avea obiceiul să se îmbrace în femeie și să se machieze, prezentându-se astfel drept „cel mai creștin rege al Franței” și provocând rumoare.
„Ducele este bun și foarte moale, ca o nimfă”, îl descria ambasadorul spaniol Frances de Alava.
Biserica îl ura, iar supușii lui îl ridiculizau, dar Henric nu s-a supărat pe critici. De fapt, a mers chiar mai departe și s-a lăsat însoțit de mignons sau favoriții regelui.
Aceștia erau bărbați tineri de viță nobilă, frivoli și vanitoși, care luau parte la petreceri și bacanale fastuoase. Imediat a început între ei un război al invidiei, luptându-se pentru cea mai bună rochie, cea mai bună coafură sau pentru premiul suprem: să doarmă în camera sacră a monarhului.
Accesul la camera regală a devenit atunci extrem de important și, în același timp, favoriții care puteau avea acces la o astfel de distincție stârneau în ceilalți o ură furibundă.
O ceartă legată de o frivolitate a aprins în cele din urmă butoiul cu pulbere; favoriții regelui s-au împărțit în două tabere, iar pe 27 aprilie 1578, într-o zi de duminică, s-au întâlnit pe o esplanadă pariziană pentru a-și rezolva disputele.
Toți au apărut într-un delir policrom de costume și podoabe, cu părul ondulat și cu cercei turcoaz. Totuși, acest lucru nu a diminuat brutalitatea scenei, deoarece duelul a fost neobișnuit de sălbatic.
Nu doar dueliștii au luat parte, ci și protectorii lor și martorii și-au scos săbiile și s-au aruncat în luptă. Bătaia sângeroasă s-a soldat cu moartea a șase dintre favoriții regelui și rănirea gravă a altor șase, cu toții aristocrați în floarea vârstei.
Bineînțeles, cei care frecventau cel mai mult apartamentele regale erau vizați în mod special, iar chipeșul conte de Caylus, de exemplu, a fost înjunghiat de 19 ori.
Lăsând la o parte lipsa de sens de a se omorî unii pe alții astfel, fără niciun motiv, trebuie să fi fost ciudat să-i vezi pe toți acei băieți cu pene de păun tăindu-se și înjunghiindu-se între ei.
Viața lui Henric al III-lea a avut un sfârșit tragic, pe măsura domniei sale turbulente. Își făcuse nenumărați (și puternici) dușmani, mai ales în rândul Ligii Catolice, din cauza nepăsării sale față de guvern, a ambiguității sale sexuale și a toleranței religioase față de hughenoți.
La toate acestea se adăugau petrecerile homosexuale, pasiunea pentru haine luxoase și suita sa de băieți de curte, care se travestiseră în public fără menajamente.
Așa că, în cele din urmă, a căzut victimă unui atac al unui călugăr dominican, Jacques Clement, care l-a înjunghiat în stomac în timpul unei audiențe. Acest eveniment a pus capăt dinastiei Valois, iar tronul francez a revenit Casei de Bourbon. Era anul 1589.
Domnia regelui hermafrodit este o perioadă obscură a istoriei, una pe care mulți francezi o găsesc stânjenitoare. Henric al III-lea a fost un personaj atipic și neînțeles, dar înaintea timpului său, căci nu va trece mult timp până când, în secolul al XVIII-lea, scandalurile sexuale vor ajunge la modă la curțile regale din întreaga Europă.
