Zidul Berlinului a fost unul dintre puținele aspecte tangibile ale Războiului Rece, simbolizând opresiunea și împărțind în două capitala Germaniei. Zidul a fost construit în 1961 și a căzut abia 28 de ani mai târziu, pe 9 noiembrie 1989.

Iată câteva curiozități despre Zidul Berlinului, structura absurdă care i-a divizat pe germani și a marcat sute de mii de vieți.

Zidul Berlinului a fost construit abia la 15 ani de la începerea Războiului Rece. Potrivit History, între 1949 și 1961, peste 2.5 milioane de est-germani, majoritatea muncitori calificați și intelectuali, au fugit în Berlinul de Vest.

În 1953, Germania de Est propusese construirea unui zid menit să oprească migrația din Est în Vest, însă liderii sovietici au respins propunerea.

Însă, în vara anului 1961, numărul celor care cereau azil politic în Berlinul de Vest ajunsese la 2.000 de persoane pe zi. Pentru a opri exodul, liderul sovietic Nikita Hrușciov a dat undă verde construirii zidului.

Astfel, pe 13 august 1961 autoritățile au instalat un gard cu sârmă ghimpată de-a lungul graniței dintre Berlinul de Est și Berlinul de Vest. Câteva zile mai târziu, est-germanii au început să fortifice gardul cu beton.

Traversând Berlinul pe o lungime de 43.7 kilometri, granița de beton era formată, de fapt, din două ziduri. Între aceste două ziduri se afla o „fâșie a morții”, lată de până la 150 de metri pe unele porțiuni.

În această zonă se aflau sute de turnuri de observație, tranșee, reflectoare, gardieni înarmați și câini de pază, cu menirea de a împiedica orice tentativă de trecere ilegală a frontierei.

Însă această zonă s-a dovedit „prietenoasă” cu iepurii de câmp, a căror populație a înflorit pe „fâșia morții” pe perioada în care zidul a rămas în picioare.

Potrivit Centrului de Cercetare a Istoriei Contemporane din Potsdam și Centrului de Documentare al Memorialului Zidului Berlinului, cel puțin 140 de persoane au fost împușcate, au suferit accidente fatale ori s-au sinucis după tentative nereușite de a trece Zidul Berlinului.

Potrivit altor estimări, numărul morților a fost mult mai mare. În orice caz, prima victimă a fost Ida Siekmann, care a murit pe 22 august 1961.

Femeia locuia la etajul patru al unui bloc din Berlinul de Est, iar pe sub fereastra sa trecea o stradă din Berlinul de Vest. Siekmann și-a pierdut viața sărind de la etaj, în speranța de a ajunge teafără de cealaltă parte.

Ultima tentativă de evadare soldată cu decesul unui fugar a avut loc în martie 1989, când un tânăr a încercat să ajungă în Berlinul de Vest cu un balon cu aer cald. Balonul s-a lovit de liniile de înaltă tensiune, iar tânărul a murit.

Iată una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Zidul Berlinului.

Când Berlinul a fost împărțit în două, granița est-vest a fost stabilită arbitrar, iar unele dintre liniile de metrou din Berlinul de Vest treceau, pe anumite porțiuni, pe sub Berlinul de Est.

Din acest motiv, pasagerilor le era interzis să coboare în stațiile situate în Berlinul de Est, care au fost sigilate și au devenit cunoscute drept„stații-fantomă”.

Primul est-german care a reușit să treacă Zidul Berlinului a fost Conrad Schumann, un grănicer în vârstă de 19 ani.

Evadarea lui Schumann a fost imortalizată într-o fotografie care îl înfățișează sărind peste un gard din sârmă ghimpată, înalt de aproximativ un metru. Evadarea a avut loc la doar două zile după ce Germania de Est a închis granița.

Pe măsură ce zidul a devenit mai greu de trecut, planurile de evadare au devenit tot mai elaborate. Unii fugari se ascundeau în compartimente secrete improvizate în mașinile vest-berlinezilor care vizitau Berlinul de Est. Alții săpau tuneluri pe sub zid sau se târau prin canale.

Unele dintre cele mai spectaculoase evadări au fost cele ale celor trei frați Bethke. Cel mai în vârstă dintre ei, Ingo, a fugit în Germania de Vest în 1975, traversând râul Elba pe o saltea gonflabilă.

Opt ani mai târziu, Holger a trecut zidul cățărându-se pe un cablu de metal pe care l-a agățat, cu ajutorul unui arc, de acoperișul unui bloc din Berlinul de Vest.

În 1989, Ingo și Holger au zburat dus-întors peste Zidul Berlinului, cu un avion ultraușor, pentru a-l salva și pe fratele lor cel mic, Egbert.

Am ajuns la finalul listei de curiozități despre Zidul Berlinului. La o conferință de presă din seara de 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al Partidului Unității Socialiste din Germania de Est, a anunțat prematur că restricțiile privind vizele de călătorie între cele două state vor fi ridicate.

Întrebat când va fi pusă în aplicare noua politică, acesta a spus: „Din câte știu, imediat, fără întârziere”.

În realitate, noul regulament urma să fie anunțat a doua zi și prevedea, totuși, ca cetățenii est-germani să treacă printr-un proces destul de îndelungat de obținere a vizei.

Răspunsurile confuze ale lui Schabowski și știrile eronate difuzate de mass-media, conform cărora punctele de frontieră fuseseră deschise, au făcut ca mii de est-germani să se îndrepte către Zidul Berlinului.

La punctul de control Bornholmer Street, Harald Jäger, ofițerul-șef de serviciu, s-a confruntat cu mulțimea tot mai mare și tot mai indignată.

Primind insulte, mai degrabă decât instrucțiuni de la superiorii săi, Jäger a fost copleșit și a deschis punctul de trecere a frontierei, iar celelalte puncte au „căzut”, și ele, rând pe rând.

Era finalul unei ere, începutul sfârșitului Războiului Rece. Șapte luni mai târziu, la 13 iunie 1990, grănicerii din Berlinul de Vest au început demolarea oficială a zidului care i-a divizat pe germani timp de aproape trei decenii.