Orgoliul fără margini: Omul care a vrut să le vândă englezilor America

Lider curajos şi neînfricat în luptă, Benedict Arnold s-a schimbat în rău după ce nu a fost avansat aşa cum se aştepta şi a fost acuzat că a irosit fondurile primite de la guvern. Având nevoie de bani pentru viaţa sa extravagantă, a fost gata să predea inamicului fortul West Point.

Boot Monument
Monumentul din Historical Park

În National Historical Park din Saratoga există un monument fără nume, reprezentând o cizmă ostăşească. La baza postamentului, o inscripţie enigmatică:

„În memoria celui mai strălucit soldat al armatei nord-americane, care a fost rănit de moarte în acest loc la 7 octombrie 1777, când a câştigat pentru compatrioţii săi bătălia decisivă a Revoluţiei Americane, iar pentru sine gradul de general de divizie.“

Eroul anonim este nimeni altul decât Benedict Arnold, al cărui nume, în Statele Unite, este sinonim cu trădarea. Născut la 14 ianuarie 1741 în Norwich, Connecticut, Benedict Arnold a fost un tânăr energic, înzestrat cu forţă, agilitate şi vitalitate neobişnuite.

La 14 ani, a fugit de acasă şi s-a înrolat în trupele coloniale care luptau în războiul dus împotriva francezilor şi indienilor între 1754 și 1763. Dar viaţa de soldat l-a dezamăgit şi băiatul a dezertat şi s-a întors acasă — numai tinereţea l-a salvat de Curtea Marţială.

La 21 de ani, Arnold s-a orientat spre afaceri, iar în 1767, se căsătorea cu Margaret Mansfield, care în următorii cinci ani i-a dăruit trei fii.

Un luptător strălucit

Benedict Arnold
Arnold era frustrat de faptul că nu-i erau recompensate meritele. Foto: Wikimedia

Când la New Haven au ajuns veşti despre prima bătălie a Revoluţiei Americane, Arnold avea grad de căpitan în Garda populară din Connecticut. S-a înrolat imediat ca voluntar şi peste zece zile a ajuns în regiunea Bostonului.

Numit colonel, a propus un asalt asupra fortului britanic Ticonderoga, de la lacul Champlain. La 10 mai, Arnold cucerea fortul.

După o ceartă pentru comanda asupra trupelor și după ce a văzut că statul Massachusetts nu-i rambursează banii pe care îi cheltuise din buzunarul propriu în timpul campaniei, în iulie Arnold s-a întors acasă.

În lipsa lui, soţia murise. Deşi marcat de pierderea suferită şi de neînţelegerile cu autorităţile, în august Arnold a revenit în Massachusetts și s-a prezentat noului comandant suprem, George Washington.

A susţinut cu tărie o intervenţie împotriva Canadei, rămasă loială britanicilor, ceea ce Washington a aprobat cu entuziasm.

După ce au reușit să cucerească Montrealul, sub comanda lui Richard Montgomery, trupele s-au împotmolit în asaltul asupra Quebecului, pierzând aproape jumătate din efectiv. Montgomery a murit, Arnold a fost rănit la picior.

Cu soldaţii rămaşi, Arnold a reuşit să menţină asediul până în mai 1776, când întăririle primite de trupele britanice l-au convins că era mai prudent să se retragă.

Ajuns acum general de brigadă, Arnold a alcătuit o flotă de vase mici cu care a ţinut piept, în octombrie, unei tentative britanice de invazie prin lacul Champlain. Arnold se va dovedi de două ori util în menţinerea unităţii coloniilor.

Rănit în orgoliu și anchetat

Nu întreaga conducere a armatei împărtăşea stima lui Washington pentru Arnold. Ca atare, în februarie 1777, nu a fost avansat general de divizie, aşa cum fuseseră avansaţi alţi cinci ofiţeri mai tineri decât el.

Doar rugăminţile personale ale comandantului suprem l-au împiedicat să demisioneze. În aceeaşi primăvară, a respins o invazie britanică în Connecticut, fapt pentru care primea şi avansarea, dar fără a i se recunoaşte vechimea pe care o avea comparativ cu ceilalţi cinci.

Pentru orgoliul lui Arnold, recompensa era incompletă. Dar ceea ce el considera un atentat la mândria sa se va dovedi a fi nesemnificativ pe lângă ce va urma.

Congresul Continental a început să investigheze felul în care Arnold administrase fondurile în timpul campaniei canadiene din 1775-1776. Nu a reuşit să justifice 55.000 din cei 66.671 de dolari care fuseseră alocaţi expediţiei şi a dat vina pe un casier care se ocupase de administrarea banilor şi care dispăruse.

Arnold s-a apărat invocând faptul că de multe ori apelase la creditul personal pentru a-şi putea plăti trupele. A demisionat din armată la 11 iulie 1777.

În aceeaşi zi, Congresul a primit o scrisoare din partea lui Washington: comandantul suprem solicita un ofiţer energic şi cu iniţiativă, care să-l ajute să respingă noile încercări ale englezilor de a scinda coloniile. Indica şi numele celui pe care îl prefera: Benedict Arnold.

Arnold şi-a retras demisia şi s-a alăturat armatei lui Horatio Gates la timp ca să împărtăşească triumful din octombrie de la Saratoga. Ca răsplată pentru rolul jucat în obţinerea victoriei, Congresul i-a recunoscut vechimea.

Împuşcat în acelaşi picior ca şi cu doi ani înainte, în Quebec, Arnold a plecat peste iarnă acasă, ca să se restabilească.

O mireasă pentru general

Peggy Shippen
Peggy Shippen, soția lui Benedict Arnold. Foto: Wikimedia

Până în mai 1778 Arnold se refăcuse îndeajuns ca să se alăture armatei lui Washington, la Valley Forge, iar luna următoare, după ce britanicii evacuaseră Philadelphia, era numit comandant militar al oraşului care la acea dată devenise capitala Americii.

Deoarece rănile îl supărau prea tare ca să se mai poată întoarce efectiv pe câmpul de luptă, Arnold a început să nutrească ambiţii sociale.

Cumpărase o reşedinţă luxoasă în capitală, ţinea mai mulţi servitori şi se deplasa într-o caleaşcă elegantă — un fast pe care solda sa de militar nu-l putea susţine.

Cândva în timpul verii o cunoscuse pe Peggy Shippen, o tânără de 18 ani plină de viaţă, care nutrea în secret după sentimentele unui căpitan de armată, pe nume John André.

În noiembrie, totuşi, începuse să observe curtea pe care i-o făcea Arnold și, în ciuda diferenţei de vârstă de 20 de ani, la 8 aprilie 1779 Arnold şi Peggy Shippen s-au căsătorit.

O tranzacție suspectă

Dar căsătoria a fost umbrită de un necaz ce s-a abătut asupra lui Arnold. Consiliul din Pennsylvania îi adusese în februarie mai multe acuzaţii oficiale de conduită necorespunzătoare.

Printre ele, şi aceea că permisese descărcarea ilegală a lui Charming Nancy, un vas de piraţi care fusese capturat, şi că rechiziţionase apoi 12 furgoane ale armatei ca să transporte încărcătura la Philadelphia şi s-o pună în vânzare.

Arnold primise jumătate din profitul realizat prin această tranzacţie suspectă. La 5 mai, îi scria iritat lui Washington:

„Dacă Excelenţa Voastră mă consideră un trădător, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, trimiteţi-mă imediat în faţa justiţiei şi, dacă voi fi găsit vinovat, executaţi-mă! Nu vreau nici o favoare! Vreau doar să se facă dreptate.“

Cerea să fie judecat de către un tribunal militar. Curtea Marţială a dat verdictul abia la 26 ianuarie 1780: era găsit vinovat în două din cele opt capete de acuzare şi pedepsit cu mustrare de către comandantul suprem.

Drumul spre trădare

În zilele de după scrisoarea pătimaşă adresată lui Washington — dar mult înainte de a se fi pronunţat Curtea Marţială — Arnold a început o corespondenţă secretă cu britanicii.

Omul cu care el îşi negocia abandonarea patriotismului era chiar John André, având acum gradul de maior şi funcţia de aghiotant al comandantului suprem britanic de la New York, Sir Henry Clinton.

John Andre
John Andre, cel cu care Arnold a negociat trădarea. Foto: Wikimedia

Peste ani, Arnold a încercat să susţină că avusese motive întemeiate să schimbe tabăra: neîncrederea în capacitatea americanilor de a-şi dobândi independenţa, alianța cu francezii, pe care o considera umilitoare.

Istoricii menţionează alte motive, mai personale şi mai puţin altruiste: faptul că Congresul întârziase să-l avanseze, că i se reproşase conduita necorespunzătoare şi că fusese trimis în faţa Curţii Marţiale şi nevoia de fonduri suplimentare care să susţină noul său mod de viaţă.

Într-una dintre primele scrisori adresate lui Andre — scrisă codat şi transmisă prin intermediari — Arnold preciza explicit că aştepta să fie plătit, cerând un onorariu echivalent cu riscul serviciului adus. Suma menţionată: 10.000 de lire.

Dar pe britanici nu-i interesau informaţiile despre mişcările trupelor americane şi despre amplasarea vaselor de război franceze. Britanicii voiau un plan al fortăreţei West Point.“

Întâlnirea fatală

Fortăreaţa americană era principalul obstacol în faţa înaintării trupelor britanice spre lacul Champlain şi Canada, pentru a putea izola New England de celelalte colonii rebele.

Către toamnă, negocierile s-au întrerupt, iar Arnold a petrecut câteva luni neplăcute aşteptând verdictul Curţii Marţiale. În august, după multă insistenţă, Arnold a reuşit să-l convingă pe Washington să-i dea comanda fortăreţei West Point.

Spre sfârşitul lunii, el a primit o scrisoare de la André, care îi oferea 20.000 de lire dacă preda britanicilor fortăreaţa, cu cei 3.000 de oameni, cu artileria şi proviziile.

În noaptea de 22 septembrie, Arnold şi Andre s-au întâlnit într-un punct de pe ţărmul fluviului Hudson. La ivirea zorilor, căzuseră de acord şi se pregăteau să se despartă.

West Point
Schița West Point la 1783. Foto: Wikimedia

Dar corabia Vulture, care îl aştepta pe André, era prinsă sub focul americanilor, aşa că englezul trebuia să se întoarcă la New York pe uscat. Arnold i-a emis un permis de trecere pe numele John Anderson, ca să poată trece prin liniile americane.

Îmbrăcat în haine civile, André a pornit pe căi ocolite spre New York în aceeaşi seară. În cizme avea ascunse documentele date de Arnold. Sâmbătă dimineaţa, a fost oprit de trei patrule de patrioţi care îşi arătau fidelitatea faţă de cauză jefuind simpatizanţi britanici.

Dezamăgiţi că André avea asupra lui puţini bani, l-au silit să se dezbrace, descoperind astfel documentele incriminante. Luni, la micul dejun, Arnold a primit o scrisoare în care i se aducea la cunoştinţă că fusese capturat „John Anderson“, posesor al unui permis de trecere cu semnătura sa şi având asupra lui documente care priveau apărarea fortăreţei West Point.

Documentele fuseseră trimise lui Washington care se îndrepta spre West Point venind din Connecticut. Arnold a sărit de la masă, a cerut să i se pună şaua pe cal şi a pornit în galop. Ajuns la Hudson, s-a urcat într-o barcă şi a poruncit să fie dus pe corabia Vulture. Sosit acasă la Arnold la o jumătate de oră după ce trădătorul fugise, Washington a primit documentele.

Unul executat, celălalt liber

Judecat ca spion şi condamnat, John André a fost spânzurat la 2 octombrie 1780. Cât despre Arnold, câştigul lui imediat a fost urmat de ani de frustrări.

Când a ajuns la New York, a primit 6.315 lire sterline, mult sub ceea ce aştepta ca răsplată a trădării, dar totuși o sumă frumoasă. A luptat în continuare de partea britanicilor, iar după sfârșitul Războiului de Independență a plecat cu familia în Anglia.

Următorii douăzeci de ani din viaţă i-a petrecut invocând importanţa pe care o avusese în Revoluţia Americană, dar a descoperit curând că majoritatea britanicilor îl desconsiderau pe trădător la fel de mult ca americanii.

De trei ori şi-a oferit serviciile în războaiele contra lui Napoleon şi tot de atâtea ori a fost refuzat,. Deşi primise ca răsplată şi un teritoriu mare în Canada, când a murit — în 1801, la Londra — a lăsat în urmă datorii de 5.000 de lire sterline.

Ca să știi mai mult, citește „Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea”

O remarcabilă antologie ce reunește scrisori celebre într-un impresionant arc de timp care străbate vremurile, purtându-ne din Antichitate până în vremurile noastre și vorbindu-ne despre putere, iubire, creație, sex, credință și război, „Pecetluite în istorie” este un autentic omagiu adus genului epistolar, oferind cele mai faimoase scrisori care au marcat istoria lumii, cultura universală și viața intimă a unor personaje ilustre.

Reputatul istoric Simon Sebag Montefiore a realizat o selecție de peste o sută de epistole, din care unele sunt pline de noblețe și înălțătoare, altele detestabile și tulburătoare, unele se constituie în adevărate capodopere literare, altele sunt brutale, dure și șocante; multe sunt erotice, altele sfâșietoare.

În binecunoscutul său stil antrenant de talentat narator, Montefiore ne arată de ce aceste scrisori sunt o lectură indispensabilă: cum ele ne descifrează trecutul, ne îmbogățesc viața de azi și ne luminează ziua de mâine.

„Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești sau Libris.

Ți-a plăcut articolul? Dă-l mai departe!

Test de Cultură Generală #11 - Sex (20 de Întrebări)

Urmărește-ne pe Facebook

Zilnic, episoade noi din serialul Astăzi în istorie, plus curiozități fascinante din toate domeniile!

Lasă un comentariu