Corona, primul satelit de spionaj, arunca filmul din spațiu, cu „găleata”

Nu există petic de pământ care să nu fi fost fotografiat și cartografiat de sateliți. Acești „ochi” care zboară la sute de kilometri deasupra Pământului sunt capabili să scaneze întreaga planetă de mai multe ori într-o singură zi.

O asemenea performanță nu e deloc de neglijat. În anii ‘50, supravegherea de la mare înălțime era efectuată cu aeronave de recunoaștere speciale, capabile să zboare la altitudini enorme, de peste 18.000 de metri.

Un satelit Corona. Foto: Smithsonian National Air and Space Museum

Pentru comparație, un avion comercial zboară la o altitudine de două ori mai mică, iar unele dintre cele mai bune avioane de interceptare aflate în funcțiune la acea vreme, cum ar fi MiG-17 al URSS, abia puteau atinge 14.000 de metri.

Avionul spion U-2 a fost unul dintre cele mai bune pe care le-au avut americanii, atingând altitudini mai mari decât cele la care zboară în mod normal astăzi unele dintre cele mai performante avioane de luptă.

Dar Uniunea Sovietică, spre deosebire de Statele Unite și Marea Britanie, avea o tehnologie radar mult mai bună și putea detecta avioane-spion la altitudinea de 20.000 de metri.

Schema manevrelor de recuperare a „găleților” cu film. Foto: Wikimedia

În 1958, liderii americani au hotărât că aveau nevoie de ceva mai bun, ceva mai „inteligent”, potrivit site-ului CIA.

În octombrie 1957, sovieticii lansaseră primul satelit artificial, Sputnik. Opt săptămâni mai târziu, inginerii Forțelor Aeriene ale SUA, ARPA (Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată) și CIA s-au întâlnit și au decis să construiască primul satelit-spion din America, numit Corona.

Pentru a ascunde adevăratul scop, programul strict secret a primit numele de fațadă „Discoverer”, fiind descris ca un program de cercetare științifică.

Tehnologia utilizată în programul Corona era de ultimă generație. Fiecare satelit Corona folosea o peliculă specială de 70 de milimetri fabricată de Eastman Kodak și încărcată în camere special construite, echipate cu teleobiective cu distanța focală de 610 milimetri.

Camerele erau uriașe. Obiectivele aveau lungimea de 30 de centimetri și diametrul de 18 centimetri, însă camerele în sine aveau lungimea de 1.5 metri. Modelele ulterioare au fost și mai mari, cu lungimea de 2.7 metri.

La început, satelitul Corona transporta aproape 2.4 kilometri de film pentru fiecare cameră, dar la a cincea generație de sateliți lungimea filmului se dublase, ajungând la aproape 5 kilometri.

Primii sateliți Corona aveau o singură cameră, însă în scurt timp a fost implementat un sistem cu două camere.

Lentila unei camere montate pe un satelit Corona. Foto: Smithsonian National Air and Space Museum

Ambele camere erau înclinate la 30 de grade, astfel încât să poată înregistra imagini stereoscopice. Acest lucru le-a permis cartografilor să cunoască formele de relief ale terenului cercetat.

Pe măsură ce programul a progresat și tehnologia a evoluat, camerele au putut vedea detalii de până la 5 metri. Unele misiuni au obținut rezoluții de până la un metru, aproape la egalitate cu sateliții de astăzi.

Acest lucru s-a datorat parțial faptului că sateliții orbitau mult mai aproape de suprafața Pământului, la 160 de kilometri. Unele dintre misiunile ulterioare orbitau și mai jos, la 120 de kilometri.

Țintă pentru calibrarea camerelor sateliților (situată în deșert). Foto: Wikimedia

Stabilizarea acestor camere și menținerea lor focalizate pe suprafața Pământului, în timp ce zburau cu 28.000 kilometri pe oră, nu a fost o sarcină ușoară. Pentru a calibra camerele din spațiu, în deșert, în Arizona, a fost construită o grilă uriașă din cruci de beton.

Fiecare dintre cele 267 cruci avea lungime de 18 metri și împreună acopereau o suprafață 25 de kilometri pătrați. Aproximativ jumătate dintre acești markeri mai există și astăzi.

Cea mai bizară parte a programului Corona era modul în care erau livrate fotografiile înapoi pe pământ. Spre deosebire de fotografia digitală, unde imaginile pot fi transmise prin radio direct din satelit, programul Corona avea un film analog care trebuia developat.

Inginerii de la General Electric au conceput o capsulă de reintrare supranumită „găleată de film”, care era pur și simplu aruncată din satelit.

Gălețile care transportau pelicula erau echipate cu scuturi termice care se separau la altitudinea de 20 de kilometri, moment în care se deschideau parașutele.

Ca să nu încapă pe mâini străine, capsulele nu erau lăsate să cadă pe Pământ, ci erau interceptate de un avion, în aer. În cazul în care aeronava rata recuperarea, capsula era proiectată să plutească pe apă.

Totuși, dopurile de sare ale capsulei puteau rezista în apă doar două zile, după care se dizolvau, provocând scufundarea. Aceasta era o măsură menită să prevină recuperarea filmului de către inamic.

Un avion american recuperează – din zbor – o capsulă cu film eliberată de un satelit Corona, aflată la capătul parașutei. Foto: Smithsonian National Air and Space Museum

Procedura de recuperare à la Hollywood nu a funcționat întotdeauna. La un moment dat, o capsulă a căzut în Venezuela, într-o regiune rurală îndepărtată, lângă granița columbiană.

A fost găsită de câțiva fermieri, care au rupt capsula și au folosit părți din ea ca ustensile de uz casnic și jucării pentru copii. Corzile parașutei au fost folosite ca hamuri pentru cai.

Fotografiile capsulei, inscripționate „Statele Unite” și „Secret”, au apărut într-un ziar local. După acest dezastru jenant, inginerii americani au încetat să mai scrie „Secret” pe gălețile de film, incluzând, în schimb, un mesaj tradus în opt limbi, prin care găsitorului i se promitea o recompensă pentru returnarea încărcăturii SUA.

Fotografie realizată dintr-un satelit Corona asupra bazei de teste nucleare Lop Nur din Xinjiang, China. Fotografia a fost făcută pe 20 octombrie 1964, la patru zile după ce China a efectuat primul său test nuclear. Foto: Smithsonian National Air and Space Museum

Programul Corona a funcționat timp de 13 ani, din 1959 până în 1972. În această perioadă, sateliții au colectat peste 800.000 de imagini din teritorii străine.

Aceste fotografii au furnizat o mulțime de informații, cum ar fi locurile în care se aflau complexele de rachete și docurile submarinelor sovietice, un inventar complet al avioanelor de vânătoare și al bombardierelor.

De asemenea, au relevat prezența rachetelor sovietice în Egipt (pentru protejarea Canalului Suez), locurile de amplasare a bateriilor antirachetă pe teritoriul Uniunii Sovietice, locuri de depozitare a armelor atomice, complexe de rachete chinezești, flote de nave de suprafață și fabrici de armament.

Pe scurt, pentru Statele Unite, programul a avut un succes enorm. Programul Corona a rămas secret încă 23 de ani, până în 1995, când președintele Bill Clinton a ordonat desecretizarea detaliilor programului.

Ca să știi mai mult, citește cartea „100 de fotografii care au schimbat lumea”

O carte-album de colecție cu cele mai importante 100 de fotografii din istoria lumii și descrierea istoriei acestora. Momente mărețe din istorie imortalizate în 100 de fotografii! De la deschiderea mormântului faraonului Tutankhamon la primul zbor al fraților Wright, de la ciuperca atomică din Nagasaki la prima aterizare pe lună, cele 100 de fotografii marchează momentele cele mai importante din istoria omenirii. Acestea ne reamintesc nu numai că fotografia reține evenimentele majore din întreaga lume, dar și că este un mod de a aduce în atenția opiniei publice realitatea acestor evenimente. Această carte cu o realizare grafică de excepție ce include comentarii pentru fiecare imagine este pur și simplu de nelipsit din biblioteca ta.
Cartea „100 de fotografii care au schimbat lumea” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești, Elefant sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu