În anul 330 î.e.n., Alexandru cel Mare a cucerit Persia, atacându-i orașele și culminând cu ocuparea Persepolisului. Puțin mai la sud de vechea capitală ahemenidă se afla orașul Gor, care i-a opus o asemenea rezistență, încât, pentru a-l prăda, cuceritorul a trebuit să recurgă la o stratagemă, a cărei legendă este povestită în istoria iraniană.
Alexandru a construit un baraj într-un defileu din apropiere, reținând apa unui râu care traversa câmpia în care se afla orașul, inundând apoi așezarea complet și formând peste ea un lac care a rămas până la începutul secolului al III-lea e.n.. Atunci regele persan sasanid Ardacher a făcut un tunel de scurgere și a distrus barajul. Câmpia s-a uscat, iar ruinele vechiului oraș au reapărut.
În același loc, Ardacher și-a fondat noua capitală, care avea să fie cunoscută sub numele de Khor Ardashir sau Gor. A ridicat-o conform unui plan circular (cu câteva secole înainte de faimosul oraș circular Bagdad), cu măsurători atât de precise, încât istoricul persan Ibn Balkhi a scris că a fost proiectată cu ajutorul unui compas.
Avea diametrul de 1.950 de metri și era înconjurat de un șanț de protecție lat de 35 de metri (care nu putea fi ocolit decât prin intermediul a patru poduri care dădeau acces la cele patru porți ale sale, câte una în fiecare punct cardinal) și de un zid de lut.
Orașul era împărțit în 20 de sectoare printr-un sistem geometric precis, format din 20 de străzi radiale și câteva concentrice. În interior exista un alt cerc înconjurat de ziduri, cu o rază de 450 de metri, în care erau construite clădirile și palatele regale.
Vechea configurație circulară a orașului poate fi încă observată în peisajul actual al zonei. Și încă ceva… Rămășițele unui turn mare, care avea inițial o înălțime de aproximativ 30 de metri și din care a rămas doar miezul structurii sale.
Arabii îl numeau Terbal, dar perșii îl cunoșteau sub numele de Minar (care înseamnă „stâlp”) sau Minaret. Avea un design cu o scară exterioară în spirală, unic în Persia, și, deși nu se știe exact ce funcție îndeplinea, există mai multe ipoteze în legătură cu aceasta.
Adăugând lățimea scărilor distruse și a zidurilor exterioare, se calculează că lățimea turnului ar fi de aproximativ 20 de metri. Minarul și Templul Focului (Takht-e Neshin) au fost singurele două structuri din oraș realizate din zidărie de granit.
Primii occidentali care au subliniat unicitatea structurii în arhitectura persană au fost Eugène Flandin și Pascal Coste, însă primul care a realizat un studiu sistematic a fost Ernst Herzfeld, care a identificat-o ca fiind un turn-scară.
Înainte de studiul lui Herzfeld, se credea că Minar este chiar Takht-e Neshin, templul cu focul sacru, așezat deasupra ca să nu fie „contaminat” cu praf.
Unii autori sunt de părere că simboliza regalitatea divină a ideologiei de stat a lui Ardacher, în același timp având și o utilitate practică, deoarece asigura contactul vizual cu fortificațiile situate pe principala cale de acces spre câmpie, în defileul Tang-ab.
Această funcție militară trebuie să fi fost indispensabilă pentru activitățile de topografie în momentul elaborării planului orașului. De asemenea, putea servi ca turn de observație, în timp ce se executau lucrările din planul prevăzut de Ardacher pentru noul oraș.
De fapt, întreaga schemă este centrată pe Minar, iar modelul concentric și radial al orașului a fost continuat chiar până la 10 kilometri distanță, unde au fost găsite urme de canale, drumuri și ziduri.
Un studiu recent sugerează că este posibil să fi fost un turn de apă, apa din sursele înalte din apropiere curgând prin conducte și prin miezul gol al Minarului până la cupola acestuia, iar de acolo spre alte puncte din oraș.
Sursele consemnează existența unor turnuri similare în alte locuri din Imperiul Persan. De exemplu, istoricul roman Ammianus Marcellinus, care scria în secolul al IV-lea, menționează unul la Nahar Malka (un canal care leagă Tigrul și Eufratul în apropierea capitalei persane Ctesifon), și îl compară cu Farul din Alexandria.
Istoricul grec Zosimus citează, la sfârșitul secolului al V-lea, mai multe turnuri în orașul Al-Anbar (vechea Pirisabora, în centrul Irakului). Cu toate acestea, potrivit lui Richard Gottheil, este posibil ca acestea să se fi bazat pe ziguratele antice.
Este posibil ca designul Minarului din Gor să fi inspirat faimosul minaret în spirală al Marii Moschei din Samarra, din Irak. Acesta, la rândul său, ar fi inspirat Moscheea Ibn Tulun, din Cairo, ambele construite în timpul perioadei abbaside, în secolul al IX-lea.
Orașul Gor a fost distrus, din nou, în timpul invaziei arabe din secolul al VII-lea, deși avea să fie reconstruit iar. Regele Adud al-Dawla i-a schimbat numele în Peroz-abad („orașul victoriei”) în jurul anului 950, deoarece în limba neopersană vorbită atunci cuvântul Gor ajunsese să însemne „mormânt” , iar el găsea inacceptabil să locuiască într-unul.
Numele derivat în cele din urmă este Firuzabad, iar orașul a fost definitiv abandonat în perioada Qajar, când locuitorii săi s-au mutat în așezarea din apropiere (la aproximativ trei kilometri distanță), care astăzi poartă același nume.
Citește în continuare