În lupta împotriva pandemiei de COVID-19, două dintre măsurile cele mai importante pe care autoritățile le-au adoptat pentru a preveni răspândirea coronavirus sunt izolarea și carantina. Puțini știu, însă, că ideea de carantină datează din Evul Mediu, din vremea epidemiilor de ciumă.

Când ciuma bubonică a lovit Europa între anii 1347 și 1351 (epidemie cunoscută drept Moartea Neagră), medicii nu înțelegeau cum se răspândește maladia.

O boală misterioasă face ravagii pe continent

În fața unor teorii care atribuiau vina „aerului rău” (teoria miasmelor) sau otrăvirii deliberate, autoritățile habar nu aveau ce să facă pentru a opri îmbolnăvirile.

De obicei, tot ce făceau liderii orașelor pentru stoparea ciumei erau menținerea curățeniei în localități și prigonirea minorităților. După faza devastatoare din timpul Morții Negre, ciuma s-a mai întors în unele părți ale Europei, lovind diverse comunități la fiecare cinci sau zece ani.

În tot acest timp, europenii au învățat mai multe despre modul în care se răspândea epidemia și despre pericolul pe care cei infectați îl reprezentau pentru restul populației. Aceasta a determinat unele orașe să adopte măsuri stricte împotriva celor bolnavi.

De exemplu, când ciuma a lovit orașul Milano în 1374, autoritățile au ordonat ca toți bolnavii să părăsească orașul „și să trăiască fie în bordeie, fie în pădure, până când vor muri sau se vor recupera”, potrivit cărții „Secolul al XV-lea: societatea în epoca ciumei”, de Jane Stevens Crawshaw.

Dubrovnik, orașul inovator

Cu toate acestea, orașul Dubrovnik (pe atunci cunoscut sub numele de Ragusa), un port cu aproximativ 3.000 de locuitori de pe coasta Adriaticii, a făcut ceva cu totul diferit atunci când ciuma a început să apară din nou, în anul 1377.

Dubrovnikul a fost primul oraș din lume care a elaborat și implementat legislația cu privire la carantină.

Conform History.com, documentele vremii dezvăluie o ședință care a avut loc pe 27 iulie 1377. În acea zi, cei 47 de consilieri ai orașului au votat o serie de propuneri de combatere a ciumei.

34 au votat pentru adoptarea unei noi legi, care le interzicea celor care proveneau din zone infestate de ciumă să intre în Dubrovnik înainte de a petrece o lună pe insula Mrkan sau în orașul Catvat, în scopul dezinfectării.

Dubrovnik era un oraș care depindea de comerț, în special pentru alimente, astfel încât izolarea orașului de lume nu era o opțiune. Prin izolarea suspecților de ciumă în zonele din apropiere, autoritățile au sperat că ar putea limita infecția fără a opri comerțul.

Această lege a fost urmată de o alta, votată de 44 de consilieri:

„Locuitorilor din Dubrovnik le este strict interzis să îi viziteze pe cei care sosesc din zonele infestate de ciumă și care vor fi ținuți pe insula Mrkan sau în Cavtat. Cei care îndrăznesc să le ducă alimente sau orice alte obiecte celor internați, fără permisiunea funcționarilor, vor rămâne și ei izolați acolo timp de o lună”, se mai arată în cartea lui Jane Stevens Crawshaw.

Cei care încălcau carantina, pedepsiți aspru

Potrivit Medievalists, pentru a ajuta la aplicarea noilor reglementări, orașul Dubrovnik a angajat un cunoscut medic italian și doi chirurgi. Aceștia au fost artizanii unei alte inovații realizate în oraș în 1390: înființarea unui birou permanent de sănătate.

Angajații acestui birou erau responsabili de punerea în aplicare a regulilor de sănătate și de pedepsirea celor care le încălcau. Pedepsele pentru încălcarea regulile puteau ajunge până la biciuire, arderea cu fierul înroșit și tăierea unei urechi

Succesul pe care orașul Dubrovnik l-a avut în controlarea ciumei a determinat și alte orașe, precum Veneția și Milano, să adopte măsuri similare.

Termenul de carantină își are originile în cuvântul italian „quaranta”, care înseamnă patruzeci, însă orașele au instituit diferite perioade de timp pentru carantină, între opt și 80 de zile.

Măsurile de carantină le erau impuse atât călătorilor și comercianților care voiau să intre în orașe, cât și locuitorilor acestor orașe, atunci când ciuma afecta deja localitatea.

Oamenii puteau sta în carantină și la domiciliu, dar cel mai adesea autoritățile au construit clădiri separate și spitale, pentru ca pacienții izolați să poată fi îngrijiți.

Practica spitalelor de carantină și de ciumă s-a răspândit treptat în restul Europei în secolele XV și XVI.