Imperiul Roman trebuia să înceapă de undeva. După începuturi umile, s-a extins de-a lungul secolelor, ajungând să stăpânească o mare parte din Europa și nordul Africii, dar cândva acest mare popor a trăit în relativă obscuritate în Peninsula Italică.
Se știu multe despre faimoasele victorii romane împotriva galilor, goților și a puternicului lor rival Cartagina. Cu toate acestea, se cunosc relativ puține despre primele lor zile de cucerire, când și-au dobândit pământurile din Italia.
De ce stau lucrurile astfel? Au fost romanii atât de eficienți în remodelarea teritoriului, încât au șters orice urmă a predecesorilor lor? Sau au fost etrusci niște barbari, pregătiți numai pentru cucerire?
În realitate, se pare că niciuna dintre aceste teorii nu se susține. O civilizație magnifică a stăpânit cândva practic întreaga peninsulă pe care acum o numim Italia, înainte ca mica așezare denumită Romei să devină puterea enormă despre care știm astăzi atât de multe.
Aceasta a fost civilizația etruscă, un popor demult dispărut, ale cărui realizări au deschis calea nu numai pentru dezvoltarea artei și culturii romane antice, ci și pentru Renașterea italiană.
Cine erau etruscii?
La apogeu, civilizația etruscă se întindea în cea mai mare parte a jumătății nordice a peninsulei italiene, de la poalele Alpilor până la locul unde se află orașul Roma, în sud. Deși eclipsați de ceea ce a urmat, etruscii au fost prima superputere din vestul Mediteranei, dezvoltând primele orașe veritabile din Europa, alături de greci.
Au avut un succes atât de mare, încât cele mai importante orașe din Toscana modernă (de exemplu, Florența, Pisa și Siena) au fost fondate nu de romani, ci de etrusci, și au fost locuite continuu de atunci.
Primele dovezi ale unei culturi etrusce datează din jurul anului 900 î.e.n. Este vorba de cultura Villanova din Epoca Fierului, prima fază a civilizației etrusce, care a luat naștere din cultura proto-Villanova de la sfârșitul Epocii Bronzului, mai veche, pe același teritoriu.
Cultura etruscă a rezistat câteva secole, până când a fost absorbită de societatea romană. Asimilarea a început la sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n., ca urmare a războaielor romano-etrusce; s-a intensificat odată romanii au început să le ofere etruscilor cetățenia romană, în anul 90 î.e.n., și a fost finalizată în anul 27 î.e.n., când întregul teritoriu al etruscilor a fost contopit în nou înființatul Imperiu Roman.
Ce știm despre acești oameni? Spre deosebire de situația grecilor, majoritatea cunoștințelor noastre despre arta etruscă provin din morminte. Deoarece majoritatea orașelor fondate de etrusci sunt locuite și azi, arta și arhitectura lor sunt ascunse sub straturile ulterioare romane, medievale și renascentiste.
Din fericire, etruscii erau foarte preocupați să le ofere morților lor tot ce aveau nevoie pentru viața de apoi, de la picturi funerare splendide la sculpturi și ceramică pe care defuncții le puteau folosi în lumea de dincolo. Putem învăța despre tărâmul morților și lumea celor vii vizitând imensele lor cimitire.
În timpul primelor etape ale civilizației etrusce, viața de după moarte a fost concepută în termenii unei continuări a vieții așa cum o cunoșteau ei. Când cineva murea, era incinerat și primea un alt cămin în lumea de dincolo.
Acest stil de urnă, construită din impasto, o argilă neșlefuită, ar fi fost folosită pentru a conține rămășițele incinerate ale defunctului. Nu întâmplător, urna etruscă înfățișează în miniatură o locuință etruscă tipică din Etruria din Epoca Fierului, ovală, cu un acoperiș din lemn și o gaură prin care să iasă fumul din vatra interioară.
Mormintele etrusce erau spațioase și imitau casele, cu picturi murale și chiar și mobilier. Defunctul era reprezentat în mormânt în floarea vârstei, de obicei împreună cu soțul/soția.
Cu toate acestea, însă, nu toată lumea avea un sarcofag. Unele persoane decedate erau întinse pe bănci de piatră și, în funcție de ritul urmat, înhumare sau incinerare, cenușa și oasele erau așezate într-o urnă în formă de locuință sau de simbol al defunctului.
De unde proveneau etruscii?
Expansiunea teritorială a civilizației etrusce a atins apogeul în aproximativ 750 î.e.n., în perioada de întemeiere a Regatului Roman, înainte de Republică. Cultura sa a prosperat în trei confederații de orașe: Etruria (Toscana, Latium și Umbria), Valea Padului (Alpii Orientali) și Campania.
Istoricul roman Liviu menționează această ligă din nordul Italiei ca fiind o confederație puternică la acea vreme. De la acest punct culminant, pierderea teritoriilor etrusce a fost treptată, dar până în anul 500 î.e.n. centrul puterii în peninsula italiană s-a îndepărtat de etrusci și s-a îndreptat spre înfloritoarea Republică Romană.
La apogeul supremației etrusce, familiile aristocrate deveneau extrem de bogate datorită comerțului cu celții, la nord, și cu grecii, la sud, și își umpleau mormintele uriașe cu bunuri de lux.
Pentru că limba etruscă este doar parțial înțeleasă, înțelegerea actuală a societății și culturii lor se bazează în principal pe surse romane și grecești mult mai târzii și în general nefavorabile. Structura politică a etruscilor se baza pe mici comunități și, cel mai probabil, pe familii puternice.
Inscripțiile descoperite în sudul Etruriei, din jurul anului 700 î.e.n., sunt cele mai vechi exemple cunoscute de scriere etruscă. Etruscii au creat un sistem de scriere bazat pe alfabetul Euboean, care a fost folosit în Magna Graecia (zonele de coastă situate în sudul Italiei).
Ar putea fi acesta leagănul lor? Originile etruscilor au fost mult timp o sursă de dispută între istorici, dar aproape toate datele acumulate până în prezent de arheologi, antropologi și etruscologi indică o origine etruscă autohtonă.
Nu există dovezi arheologice sau lingvistice ale unei migrații pelasge în Etruria, așa că se pare că etruscii nu au ajuns în peninsulă din altă parte, așa cum au făcut dorienii în Grecia.
- Citește mai multe despre ficatul de bronz din Piacenza, harta cosmică a etruscilor
Această teorie a migrației, aparent susținută de scrierile grecești, a fost populară, dar arheologul Massimo Pallottino a demonstrat că presupunerile și concluziile primilor istorici pe această temă erau nefondate.
Dominique Briquel, un etruscolog, a precizat în detaliu în anul 2000 de ce consideră că scrierile istoricilor greci antici despre originile etruscilor nu ar trebui nici măcar să fie considerate texte istorice.
El susține că povestea antică a originilor lidiene ale etruscilor a fost o invenție deliberată, motivată politic, și că grecii antici au dedus o legătură între tirenieni și pelasgi doar pe baza anumitor tradiții grecești și locale, precum și a faptului că etruscii și grecii făcuseră comerț.
Un studiu din 2012 privind descoperirile arheologice din ultimii 30 de ani, bazat pe săpăturile din principalele așezări etrusce, a dezvăluit o continuitate culturală de la sfârșitul Epocii Bronzului (secolele XIII-XI î.e.n.) până la Epoca Fierului (secolele X-IX î.e.n.).
Acest lucru demonstrează că civilizația etruscă, care a luat naștere aproximativ în anul 900 î.e.n., a fost înființată de indivizi ai căror strămoși trăiseră în regiune cel puțin în ultimii 200 de ani.
Ce a mai rămas din civilizația etruscă
Civilizația etruscă este cunoscută pentru că a avut un impact semnificativ asupra culturii și organizării politice romane ulterioare. Stilurile arhitecturale romane, cum ar fi arcul și bolta, au fost inspirate de structurile etrusce, iar romanii au adoptat alfabetul etrusc (deși nu și limba lor).
Din punct de vedere politic, se crede că Senatul roman a început ca un consiliu consultativ al monarhilor etrusci. Consulii romani au adoptat semnul etrusc al autorității, „fasces” (un mănunchi de vergi și un topor, care este și originea cuvântului „fascism”).
Acesta pare, deci, a fi răspunsul. Etruscii au rămas o parte importantă a romanilor, în formarea lor, în populația lor și în istoria lor. Cine au fost etruscii? Poporul dinaintea romanilor și primul popor cucerit de Imperiul Roman…
Citește în continuare