În statuile sale monumentale, realizate pentru Florența sau pentru diverși papi, Michelangelo Buonarroti a întruchipat în mod magistral idealul epocii în care a trăit. Prin forța și realismul cu care le-a înzestrat, creațiile sale continuă să stârnească uimire chiar și astăzi.

La scurt timp după sosirea la Roma, în 1498, lui Michelangelo i s-a încredințat un proiect care i-a stârnit întregul geniu creativ. Era vorba de o statuie funerară pentru cardinalul francez Jean de Billheres, membru al curții papale a lui Alexandru al VI-lea, Papa Borgia.

Tema era pietatea, un subiect recurent la acea vreme, dar Michelangelo i-a dat formă într-un mod original.

Spre deosebire de nordici, artistul florentin a întruchipat ideea mântuirii fără să se adâncească în suferința lui Isus și a mamei sale. Figurile întruchipează o frumusețe imaculată și neschimbată, o expresie a mântuirii omenirii adusă prin sacrificiul personal.

În 1501, Michelangelo a terminat statuia reprezentându-l pe David învingându-l pe Goliat. Buonarroti s-a rupt de iconografia obișnuită, în care eroul învingător este înfățișat ținând în mână capul tăiat al lui Goliat.

A preferat să reprezinte momentul biblic înainte de acțiune, când tânărul se pregătește pentru lupta inegală.

Se remarcă disproporția mâinilor și a capului față de corp. Ar putea fi o expresie a ideii Republicii: capul ar simboliza idealul, iar mâinile, instrumentul pentru schimbarea regimului.

În îndelungata sa ședere la Florența (1519-1534), Michelangelo a primit sarcina realizării celor două morminte ale familiei Medici în noua sacristie San Lorenzo.

Mormântul lui Lorenzo de Medici este dominat de o figură centrală, care îl reprezintă într-o postură gânditoare. Are atribute simbolice: poartă o piele de leu și un pieptar cu monede (simbol al tributului de plătit pentru a intra în regatul cerurilor).

Personajul poartă o armură clasică. Nu există niciun blazon al familiei, și nici vreun epitaf care să facă aluzie la cuceririle sale, ceea ce trădează dorința de a fi idealizat, mai degrabă decât comemorat.

În 1505, când Papa Iulius al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo sarcina realizării monumentului său funerar, cu greu și-ar fi putut imagina artistul că avea să ducă la bun sfârșit proiectul abia peste patru decenii, când suveranul pontif va fi deja mort.

Acesta a fost unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale geniului florentin, conceput de el însuși ca marea sa operă. Cu toate acestea, după numeroase obstacole, inclusiv concedierea și reangajarea artistului, lucrarea nu a urmat niciodată liniile proiectul inițial.

Imaginea arată partea inferioară a întregii structuri – compusă din două niveluri – al cărei centru este ocupat de o statuie a lui Moise. Mormântul a fost instalat în Biserica San Pietro in Vincoli, Roma.

Statuia lui Moise, care ocupă partea centrală a mormântului papei Iulius al II-lea, este una dintre cele mai cunoscute opere ale geniului italian. A văzut în aceasta un portret idealizat al Papei Iulius al II-lea, deși conține și trăsături ale artistului.

Este înfățișat într-un moment de liniște înainte de acțiune, cu brațul care ține cele zece porunci și cu o privire plină de profunzime.

Este o lucrare pe deplin renascentistă, care arată și câteva caracteristici ale forței cu care Michelangelo obișnuia să își înzestreze personajele: privirea încruntată și tensiunea mușchilor cu vene umflate, toate anticipând o explozie dramatică.

Cunoscută și sub numele de Bachus beat, această sculptură a fost creată chiar înaintea celebrei Pietà, în 1498.

Artistul era încă tânăr, dar Bachus este considerat prima sa mare lucrare în care anticipează deja anumite trăsături pe care le va dezvolta pe deplin de-a lungul carierei, precum referirile la Antichitate, ceva foarte frecvent la acea vreme.

Această lucrare este unul dintre rezultatele primei călătorii a lui Michelangelo la Roma, unde cardinalul Riario i-a încredințat un proiect pe care ulterior l-a respins.

Chiar după terminarea Pietà și înainte de a începe să lucreze la David, Michelangelo a realizat această sculptură care se găsește azi în Biserica Maicii Domnului din Bruges, în Belgia.

Aparținând perioadei clasiciste a artistului, Madonna din Bruges întruchipează reținerea tipică a acestui stil. Frumusețea ei rezidă tocmai în armonia dintre părțile care o alcătuiesc și într-o expresie echilibrată, care nu deranjează cu nimic trăsăturile protagoniștilor.

Sculptura a fost finalizată în 1504, înainte ca stilul lui Michelangelo să fi suferit schimbarea evidentă la David sau la Moise.