Clopotul electric de la Oxford, un experiment științific inițiat în 1840 de către profesorul de fizică al Universității Oxford, reverendul Robert Walker, a rămas operațional până în prezent, fiind unul dintre cele mai vechi experimente în desfășurare din lume.
Găzduit în interiorul Laboratorului Clarendon al universității, în spatele unei protecții din sticlă dublă, clopotul funcționează cu ajutorul unui set de baterii uscate, cunoscute și sub numele de „Clarendon Dry Pile”.
În mod remarcabil, clopotul a continuat să sune timp de peste 180 de ani, consumul său de energie fiind semnificativ scăzut, iar pierderile de energie minime datorită mecanismului de funcționare de bază.
Componentele interne ale bateriilor care îi susțin longevitatea rămân un mister, în ciuda unor presupuneri educate cu privire la compoziția acestora. Clopotul funcționează cu ajutorul unui pendul care lovește alternativ două clopote, menținând un ciclu continuu de încărcare și descărcare cu pierderi minime atribuite rezistenței aerului.
Funcționarea interioară a bateriilor este incertă, existând speculații conform cărora acestea se aseamănă cu pila Zamboni, creată de Giuseppe Zamboni și care constau în discuri metalice pe hârtie impregnată. Deși seamănă cu lumânările în aparență, bateriile sunt sigilate cu un înveliș exterior despre care se bănuiește că ar fi sulf.
Deschiderea bateriilor pentru a le dezvălui conținutul ar perturba autenticitatea experimentului. Se așteaptă ca clopotul să înceteze să mai funcționeze în următorii cinci până la zece ani, deoarece sursa sa de energie se epuizează inevitabil în timp.
Misterul persistent din jurul clopotului electric Oxford subliniază natura enigmatică a compoziției bateriilor sale, atrăgând atenția asupra dispariției finale chiar și a celor mai rezistente surse de energie.
