Fluierul Morții aztec, un obiect cu o aparență macabră, asemănătoare unui craniu, produce sunete tulburătoare, de la șuierate amenințătoare la țipete înfricoșătoare.
Studii recente, realizate de cercetători elvețieni și norvegieni, utilizând scanări cerebrale, sugerează că impactul acestor sunete depășește simpla senzație de frică.
Se pare că ascultarea lor activează multiple zone cerebrale superioare, indicând complexitatea acustică deosebită, descrisă ca un amestec straniu între natural și artificial. Această ambiguitate sonoră explică probabil utilizarea fluierelor în ritualurile religioase și sacrificiile aztece.
Deși există ipoteza utilizării lor în războaie pentru a înspăimânta inamicii, aceasta este contestată de lipsa descoperirilor arheologice în situri de luptă sau morminte ale războinicilor.
Într-un studiu psihoacustic, voluntari europeni au fost expuși la diverse sunete, inclusiv cele produse de Fluierul Morții, fără a fi informați despre natura acestora.
Majoritatea participanților au asociat sunetele cu țipete, descriindu-le ca fiind respingătoare și înspăimântătoare, cu o origine hibridă, natural-artificială.
Această combinație neobișnuită face dificilă clasificarea sunetelor de către creier, similar efectului „văii stranii” din percepția vizuală, care apare atunci când creierul nu poate distinge clar între natural și artificial, generând o senzație de neliniște.
Scanările RMNf efectuate în timpul experimentului au arătat că sunetele Fluierului Morții activează regiunile corticale auditive inferioare, responsabile de procesarea sunetelor neplăcute, precum țipetele sau plânsul bebelușilor, declanșând o analiză cerebrală mai profundă.
Ambiguitatea originii sunetului intensifică această procesare cerebrală superioară.
Comparativ cu alte sunete testate, provenite de la oameni, animale, natură, muzică sau unelte, Fluierul Morții a activat în mod specific cortexul frontal inferior, responsabil cu procesarea clasificărilor complexe, și cortexul frontal medial, implicat în procesarea asociativă.
În clasificarea generală a sunetelor, cele produse de Fluierul Morții s-au situat într-o categorie distinctă, apropiată de sunetele de alarmă, precum sirenele sau focurile de armă, dar și de vocile umane care exprimă emoții negative intense.
Descoperirea numeroaselor variante ale acestor fluiere în morminte datând din perioada 1250-1521 d.Hr., unele asociate cu înmormântări ritualice, îi face pe cercetători să suspecteze că fluierele simbolizau pe Ehecatl, zeul aztec al vântului, asociat cu lumea subterană și crearea omenirii.
O altă interpretare leagă sunetele înfricoșătoare de vânturile care străbat Mictlan, lumea de dincolo aztecă.
Având în vedere natura tulburătoare a sunetelor, simbolistica asociată și descoperirea lor în situri ritualice cu sacrificii umane, cercetătorii consideră foarte probabilă utilizarea lor în contexte ritualice, în special în ceremonii legate de moarte și sacrificii.
