Lupta japonezilor cu inundațiile se întinde de-a lungul întregii istorii a țării lor. Capitala Japoniei este așezată pe o câmpie traversată de cinci sisteme de râuri cu debit mare și de zeci de râuri mai mici care se revarsă în fiecare an.
Urbanizarea intensă, industrializarea rapidă și extragerea imprudentă a apei, care a dus la scufundarea unor regiuni, au exacerbat vulnerabilitatea orașului. Periodic, Tokyo este lovit de câte o calamitate.
Taifunul Kathleen, de exemplu, a lovit în 1947, distrugând aproximativ 31.000 de case și ucigând 1.100 de persoane. Un deceniu mai târziu, taifunul Kanogawa (cunoscut și sub numele de Ida) a devastat orașul, când au căzut aproximativ 400 milimetri de ploaie într-o săptămână. Străzile și casele au fost din nou inundate.
Iar faptul că 30% dintre populația din Tokyo se află sub nivelul mării nu îmbunătățește cu nimic lucrurile. În mijlocul urmărilor haotice ale acestor dezastre, guvernul japonez și-a intensificat investițiile.
Chiar și în anii 1950 și 1960, când japonezii se refăceau după un război zdrobitor, guvernul aloca 6-7% din bugetul țării pentru prevenirea dezastrelor.
Inginerii din Tokyo trebuie să fie atenți la mai multe tipuri de inundații. Dacă ploile abundente cad în amonte, un râu poate rupe malurile, inundând un cartier important din aval.
O ploaie torențială în oraș poate copleși sistemul de drenaj al zonei respective, iar un val tsunami poate amenința linia de coastă. Ce se întâmplă dacă un cutremur distruge un baraj sau un dig?
După decenii de planificare pentru aceste scenarii și de construcții neîntrerupte, capitala japoneză se mândrește astăzi cu un sistem unic în lume.
Finalizat în 2006, după 13 ani de lucrări, și botezat „Catedrala”, acesta formează cea mai mare instalație de deviere a apelor de inundație din lume și este rezultatul eforturilor de îmbunătățire continuă depuse de orașul Tokyo.
Ascunsă la 22 de metri sub pământ, „Catedrala” face parte din sistemul de protecție împotriva dezastrelor din zona metropolitană Tokyo și este compusă dintr-un sistem de tuneluri și camere cilindrice impunătoare, cu o lungime de 6.3 kilometri, care apără nordul capitalei de inundații.
Dacă ai tăia prin solul orașului așa cum ai tăia un tort, ai găsi un labirint subteran de tuneluri, alături de liniile de metrou și de conductele de gaz care traversează orașul.
Canalul de descărcare subterană a zonei metropolitane, în valoare de 2 miliarde de dolari, și „Catedrala” reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări inginerești ale capitalei.
„Catedrala” aspiră apa din râurile mici și mijlocii din nordul orașului Tokyo și o mută în râul Edo, mai mare, care poate gestiona volumul cu mai multă ușurință.
Atunci când unul dintre râurile din zonă se revarsă, apa cade într-unul dintre cele cinci rezervoare cilindrice enorme, înalte de aproape 70 de metri, răspândite pe toată lungimea canalului.
Fiecare dintre aceste rezervoare este suficient de mare pentru a conține o navetă spațială sau Statuia Libertății și toate sunt interconectate printr-o rețea de tuneluri subterane de 6.3 kilometri lungime.
Pe măsură ce apa se apropie de râul Edo, „Catedrala” îi reduce debitul, astfel încât pompele să o poată împinge spre râu. Un exercițiu mental poate explica puterea „Catedralei”.
Să ne imaginăm un bazin olimpic umplut până la refuz, conectat la pompele de 13.000 de cai putere care eliberează apa din canal. Dacă pompele ar porni, ar dura doar două-trei secunde pentru a goli bazinul, deoarece pot împinge 200.000 de litri de apă pe secundă.
„Catedrala” este, de asemenea, o atracție turistică și poate fi vizitată. Un bilet costă 3.000 de yeni (aproximativ 113 lei), însă tururile se desfășoară doar în limba japoneză.
