Când vine vorba de percepția limitelor noastre de mobilitate, se pare că suntem mult mai precauți decât necesar.

Cercetători de la Universitatea Ruhr din Bochum și de la Universitatea Catolică din Louvain au descoperit că tendința comună este de a subestima cât de mult ne putem îndoi încheietura mâinii.

Într-un experiment care a implicat 84 de voluntari, aceștia au fost solicitați să estimeze cât de departe pot mișca mâna în diverse direcții. Rezultatele au fost clare: mobilitatea reală a fost frecvent subestimată.

Dr. Artur Pilacinski, neurocercetător la Bochum, subliniază faptul că creierul nostru nu are o reprezentare exactă a limitelor corporale.

Studiul, condus de echipa sa, care include și pe Antoine Vandenberghe, Gabriella Andrietta și profesorul Gilles Vannuscorps, și-a găsit locul în jurnalul Communications Psychology.

Anterior, cercetări similare au arătat că oamenii au o percepție distorsionată asupra schemelor corporale, cum ar fi greutatea sau dimensiunea mâinilor. Întrebarea care i-a interesat pe cercetători a fost dacă această abatere se manifestă și în percepția mișcărilor corpului.

Participanții la studiu au fost împărțiți în două grupuri: unii și-au imaginate mișcările și au indicat unghiul pe care credeau că-l pot atinge, iar ceilalți au fost invitați să verifice diverse poziții ale mâinii pe un raportor.

Mobilitatea reală a fost apoi măsurată în patru direcții distincte, iar diferențele au fost evidente.

În majoritatea cazurilor, s-a înregistrat o diferență notabilă de cel puțin zece grade între ceea ce credeau participanții și realitate, excepția fiind mișcarea mâinii spre degetul mare, unde diferențele au fost neglijabile.

Această revelație ar putea avea implicații importante, îndeosebi pentru sportivi și persoane în recuperare. O cunoaștere mai precisă a limitelor reale ar putea încuraja depășirea acestora, îmbunătățind astfel mobilitatea.

„Înțelegerea faptului că limita percepută nu corespunde întotdeauna cu adevărul ne-ar putea ajuta să vizualizăm mai corect limitele mișcărilor și să contribuim la dezvoltarea fizică”, explică Pilacinski.

Un astfel de studiu ar putea oferi metode noi de antrenament și recuperare, protejând în același timp mușchii și ligamentele de posibile accidentări prin corecții subtile în timpul mișcărilor.