Capetele micșorate: Talismanele macabre ale războinicilor Jivaro

Ritualul micșorării capetelor pare a fi exact genul de poveste pe care un explorator ar inventa-o cu privire la un trib izolat pe care tocmai l-a descoperit.

Și totuși, această tradiție era cât se poate de reală în pădurile din Peru și Ecuador, unde câteva triburi s-au angajat timp de sute de ani în această practică macabră.

Capete micșorate
Colecție de capete micșorate dintr-un magazin de curiozități din Seattle, Washington, SUA. Foarte probabil, o parte dintre ele sunt autentice, iar unele sunt falsuri. Foto: Wikimedia

În America de Sud au existat mai multe triburi care practicau ritualul micșorării capetelor, dar cele mai bine documentate cazuri aparțin tribului Jivaro.

După ce își ucideau inamicii, membrii acestui trib le tăiau capetele (pe care le denumeau „tsantsa”), le micșorau printr-o procedură bine stabilită și le foloseau pentru a răspândi frica și panica în rândul dușmanilor.

Capetele erau folosite ca trofee de luptă. Semnalau faptul că puterea dușmanului fusese transferată ucigașului și îl împiedicau pe inamic să se răzbune.

Tribul Shuar, o ramură a indigenilor Jivaro, a avut parte de cea mai mare notorietate în ceea ce privește practica de a fabrica aceste capete micșorate.

Potrivit ritualului documentat de exploratorii europeni în secolul XIX, procesul de micșorare a capetelor consta în trei pași și dura în jur de o săptămână.

1

Primul pas: Îndepărtarea țesutului moale de pe craniu

După ce atacau inamicul, îl ucideau și îl decapitau, membrii tribului se deplasau la o oarecare distanță de câmpul de luptă și își ridicau tabăra.

Primul pas al procesului era îndepărtarea scalpului, operațiune îndeplinită prin realizarea unei incizii pe partea din spate a capului, la nivelul urechilor.

Capete micșorate
Un cap micșorat autentic (al tribului Shuar), expus la Muzeul Pitt Rivers, din Oxford, Anglia. Foto: Wikimedia

Incizia îi permitea războinicului să tragă pielea spre creștetul capului și apoi către față. Apoi, războinicul folosea o bucată ascuțită de lemn sau un cuțit pentru a îndepărta pielea și carnea de pe față, precum și cartilajul de pe urechi și de pe nas.

În final, ochii erau cusuți, iar buzele erau străpunse cu țăruși de lemn, care erau înlocuiți ulterior cu bucăți de sfoară.

2

Al doilea pas: Fierberea

Capete micșorate
Un vraci le explică unor tineri ce simbolizează un cap micșorat și care sunt îndatoririle lor de membri ai tribului Javaro. Foro: Getty Images

După ce carnea era complet îndepărtată de pe craniu, „tsantsa” era băgat într-o oală cu apă fiartă. Capul (care de acum nu mai avea craniu) era lăsat să fiarbă timp de cel mult două ore, pentru a evita căderea părului.

După acest proces, capul era ceva mai mic decât la început, având aproximativ o treime din mărimea inițială, din cauză că pielea se strângea în urma expunerii la temperatura ridicată.

Apoi, capul era întors pe dos, se îndepărtau orice mușchi, grăsime sau cartilaje rămase, iar incizia de pe ceafă era cusută.

3

Al treilea pas: Capete micșorate umplute cu nisip și pietre

În cea de-a treia și ultima etapă, capul era micșorat și mai mult, prin plasarea de nisip și pietre fierbinți în gaura unde cândva se afla punctul de sutură dintre gât și șira spinării.

Pe măsură ce capul continua să se micșoreze și în el nu mai începeau pietre, în gaură se turna nisip, iar capul era scuturat pentru ca nisipul să ajungă în zonele în care nu încăpuseră pietrele.

Capetele micșorate
Pwanchir Pitu, un șaman Achuar (din triburile Jivaro). Foto: Wikimedia

După ce capul era micșorat la mărimea potrivită, erau folosite pietre fierbinți pentru a usca exteriorul pielii și a scoate în evidență trăsăturile faciale.

În timpul acestui proces, capul era rotit mereu deasupra unei flăcări. Părul în exces era îndepărtat, iar buzele erau uscate cu o piatră încălzită.

Produsul final era ținut la foc pentru a se întări și a se înnegri. La sfârșit, în buze se făceau găuri și prin ele erau inserate bucăți de sfoară.

În total, întregul proces dura cam o săptămână, iar „artizanii” lucrau la el zilnic, în timp ce tribul se întorcea în sat. Cu ocazia festivităților care urmau, în creștet se făcea o gaură prin care se introducea o sfoară.

Astfel, războinicul putea purta capete micșorate în jurul gâtului, ca un colier. Războinicii Jivaro doreau ca aceste „tsantsa” să aibă un aspect realist, așa că înfățișarea reală a victimei era păstrată cu multă grijă.

Ca să știi mai mult, citește cartea „Ultimul canibal. Jurnal de antropolog”

Hanna Bota a petrecut o luna în mijlocul băștinașilor din Arhipelagul Vanuatu. Ca antropolog, știe că trebuie să te asimilezi unei lumi necunoscute pentru a o cunoaște mai bine pe a ta. A trăit alături de nepoții canibalilor, în colibe din bambus și frunze, a aplaudat cântecele și dansurile lor, a locuit singură printre ei, fără a avea în preajmă oameni albi, și a legat prietenii pe viață. I-au fost dezvăluite rituri și practici ceremoniale, obiecte-tabu, pietre sfinte pentru închinare, legende sau pur și simplu povești de viață. În final, a avut o revelație: deși a dispărut și ultimul canibal din Pacificul de Sud, adesea îl vom regăsi în bătrâna lume „civilizată”.
Cartea „Ultimul canibal. Jurnal de antropolog” se găsește cu reducere pe Cărturești sau pe Elefant.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu