Ritualul de a micșora capete pare a fi exact genul de poveste pe care un explorator ar inventa-o cu privire la un trib izolat pe care tocmai l-a descoperit. Cu toate acestea, tradiția de a face capete micșorate era cât se poate de reală în pădurile din Peru și Ecuador, unde câteva triburi s-au angajat timp de sute de ani în această practică macabră.
Printre cele câteva culturi indigene din America de Sud care făceau capete micșorate, tribul cel mai bine documentat cu privire la această practică este Jivaro.
Membrii acestui trib luau capul inamicului, îl micșorau (de acum, obiectul se numea „tsantsa”) și îl foloseau pentru a paraliza spiritul dușmanilor. Capul era folosit ca trofeu de luptă, semnala faptul că puterea dușmanului fusese transferată ucigașului său și împiedica inamicii să se răzbune.
Tribul Shuar, o ramură a indigenilor Jivaro, a avut parte de cea mai mare notorietate în ceea ce privește practica de a fabrica aceste capete micșorate. Potrivit ritualului documentat de exploratorii europeni în secolul XIX, existau trei pași în procesul de micșorare a capetelor.
Procesul realizării de capete micșorate dura în jur de o săptămână, potrivit Wikipedia.
1. Pasul unu: Îndepărtarea țesutului moale de pe craniu
După ce atacau inamicul, îl ucideau și îl decapitau, membrii tribului se deplasau la o distanță sigură de câmpul de luptă și își ridicau tabăra.
Primul pas al procesului era îndepărtarea scalpului, operațiune îndeplinită prin realizarea unei incizii pe partea din spate a capului, la nivelul urechilor.
Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!
Fii fără grijă, nu facem spam.
Incizia îi permitea războinicului să tragă pielea spre creștetul capului și apoi către față. Apoi, războinicul folosea o bucată ascuțită de lemn sau un cuțit pentru a îndepărta pielea și carnea de pe față, precum și cartilajul de pe urechi și de pe nas.
În final, ochii erau cusuți, iar buzele erau străpunse cu țăruși de lemn, care erau înlocuiți mai târziu cu bucăți de sfoară.
2. Pasul doi: Fierberea
După ce carnea era complet îndepărtată de pe craniu, „tsantsa” era băgat într-o oală cu apă fiartă. Capul (care de acum nu mai avea craniu) era lăsat să fiarbă în apă timp de o oră sau două, însă nu mai mult, pentru a evita căderea părului.
După acest proces, capul era ceva mai mic decât la început, având aproximativ o treime din mărimea originală, din cauza faptului că pielea se strânge la căldură extremă. Apoi, capul era întors pe dos, se îndepărtau orice mușchi, grăsime sau cartilaje rămase, iar incizia de pe ceafă era cusută.
3. Pasul trei: Capete micșorate umplute cu nisip și pietre
În cel de-al treilea și ultimul pas, capul era micșorat și mai mult, prin plasarea de nisip și pietre fierbinți în gaura unde cândva se afla punctul de sutură dintre gât și șira spinării.
Pe măsură ce capul continua să se micșoreze și în el nu mai începeau pietre, în gaură se turna nisip, iar capul era scuturat pentru ca nisipul să ajungă în zonele în care nu încăpuseră pietrele.
După ce capul fusese micșorat la mărimea potrivită, erau folosite pietre fierbinți pentru a usca exteriorul pielii și a scoate în evidență trăsăturile faciale. În timpul acestui proces, capul era rotit mereu deasupra unei flăcări.
Dacă exista păr în exces, era îndepărtat, iar buzele erau uscate cu o piatră încălzită. Produsul final era ținut la foc pentru a se întări și a se înnegri. La sfârșit, în buze se făceau găuri și prin ele erau inserate bucăți de sfoară.
În total, întregul proces dura cam o săptămână și se lucra la el în fiecare zi, pe măsură ce tribul se întorcea în sat. În timpul festivităților care urmau, în creștet se făcea o gaură prin care se introducea o sfoară.
Astfel, războinicul putea purta capete micșorate în jurul gâtului. Războinicii Jivaro doreau ca aceste „tsantsa” să aibă un aspect realist, așa că înfățișarea reală a victimei era păstrată cu multă grijă.
În continuare, citește:
Citește în continuare