Câinele de frigare, „sclavul” patruped folosit cândva ca motor de rotisor

Imaginea de mai jos descrie o scenă din interiorul unui han din Newcastle, Țara Galilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Bărbații și femeile stau în jurul mesei și vorbesc la un pahar, în fum, așteptând să se frigă carnea.

O femeie stă lângă foc și se ocupă de frigare, dar munca propriu-zisă este făcută de un câine care aleargă în interiorul unei mici roți, ca de hamster, atârnate de tavan. Acesta este câinele de frigare – o rasă de câini cu picioare scurte, corp lung, cap mare și urechi căzute.

Un câine de frigare fugind în roată într-un han din Newcastle. Gravură din 1869. Foto: Getty Images

Celebrul zoolog Carl Linnaeus i-a numit Canis vertigus, care în latină înseamnă „câine amețit”, deoarece câinii se învârteau tot timpul, potrivit NPR.

Datoria câinelui de frigare era să mențină rotisorul în mișcare. Era o treabă obositoare, pe vremuri îndeplinită de copiii săraci, angajați în bucătăriile celor bogați. Căldura emanată de vatră era insuportabilă și era nevoie de ore întregi de învârtit pentru ca friptura să fie gătită uniform pe toate părțile.

Cândva în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, gospodăriile din Marea Britanie au început să înlocuiască băieții cu animale – de preferință câini, dar însemnările de epocă arată că unii bucătari preferau gâștele, pentru că rezistau mai mult și făceau mai puține probleme.

Pentru a întoarce frigarea, a fost creat un dispozitiv care consta într-o roată goală, asemănătoare cu roata unui hamster, a cărei axă rotativă era legată de rotisor cu un lanț sau cu sfori.

În timp ce câinele alerga ca un hamster în cușcă, țepușa pe care era fixată carnea se învârtea. De obicei, roata era ținută departe de foc, pentru a nu supraîncălzi câinele. Era puțina compasiune de care se putea bucura patrupedul.

Câinele era doar o altă unealtă de bucătărie, o piesă de mașinărie mai degrabă decât o ființă vie. Toată lumea din bucătărie – de la ajutoarele de bucătar la bucătar – îl bătea. Uneori, îi aruncau în roată câte un cărbune încins, ca să-l facă să alerge mai repede.

„Câinii puteau aprecia destul de bine scurgerea timpului. Dacă nu erau eliberați din truda lor la ora potrivită, săreau din roată fără ordin și își forțau tovarășii să le ia locul și să-și termine partea lor de muncă zilnică”, scria John George Wood, în „The Illustrated Natural History”, publicată în 1853.

Foto: Pinterest

Împărțirea inegală a volumului de muncă era adesea cauza bătăilor dintre câini. În „O carte despre masă”, scriitorul John Cordy Jeaffreson consemna:

„Bătuți de oameni și disprețuiți de toți ceilalți „câini ai casei”, cei doi câini de frigare (erau folosiți alternativ) mârâiau și se băteau continuu unul cu celălalt. Fiecare îl acuza pe celălalt că se sustrăgea de la partea lui de muncă și că mânca mai mult decât îi revenea din rația lor comună; și, în ura lor reciprocă, se luptau uneori până la moarte.”

„Un câine de frigare, scăpând din roata din bucătăria ducelui de Lianfort din Paris, s-a năpustit asupra „colegului” său și l-a ucis, pentru că acesta din urmă, îmbufnându-se, îl obligase să facă o muncă suplimentară. Un incident similar a avut loc la Colegiul iezuit din La Flèche, unde un câine de frigare, înfuriat de faptul că a fost obligat să lucreze la roată când era rândul lui să se odihnească, abia ce a scăpat din cușca de tortură și și-a atacat tovarășul necinstit și, după un scurt conflict cu acesta, i-a luat viața.”

Câinii de frigare nu erau folosiți doar în bucătării. De asemenea, puneau în mișcare prese de fructe, pompe de apă și mori de cereale. Duminica, familiile îi duceau la biserică, pentru că acești câini erau buni și ca încălzitori de picioare.

O relatare spune că, în timpul slujbei de la o biserică din Bath, episcopul de Gloucester a ținut o predică și a rostit replica „Atunci, Ezechiel a văzut roata…”. La menționarea cuvântului „roată”, mai mulți câini de frigare, care fuseseră aduși la biserică drept încălzitori de picioare, au fugit spre ușă.

Câinele de frigare era o rasă de sine stătătoare, crescută de britanici special pentru această îndeletnicire. Trebuia să fie suficient de mic pentru a încăpea în roată, dar trebuia să fie și puternic și energic și suficient de inteligent pentru a fi dresat.

„Whiskey”, ultimul câine de frigare. Exemplarul împăiat se găsește la Muzeul Abergavenny din Țara Galilor. Foto: The Kitchen Sisters

Charles Darwin a menționat câinele de frigare ca exemplu de reproducere selectivă. Darwin a scris la un moment dat:

„Iată câinele de frigare. Acesta este un exemplu despre cum oamenii pot să reproducă animale pentru a le adapta la o nevoie specifică.”

În anii 1750, câinii de frigare se găseau peste tot în Marea Britanie. Dar, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, rotisoarele acționate de câini au devenit tot mai rare și au fost înlocuite de mașini mecanice, acționate de abur, arcuri sau greutăți.

În cele din urmă, acestea au înlocuit în întregime câinii, iar rasa a dispărut. Există și crescători de câini care cred că această rasă s-a transformat pur și simplu într-una dintre cele pe care le recunoaștem astăzi, cum ar fi Corgi galez sau Terrier irlandez Glen of Imaal.

Ultimul exemplar cunoscut din rasa câinelui de frigare se găsește – împăiat – într-un muzeu din incinta unui vechi castel normand din Abergavenny, Țara Galilor.

Ca să știi mai mult, citește „Chaser: Descoperirea geniului câinelui care știe 1.000 de cuvinte”

Cățelușa Chaser i-a fascinat atât pe iubitorii de câini, cât și pe oamenii de știință. Povestea ei dezvăluie potențialul dialogului cu câinii cu mult dincolo de comenzile de tipul „adu mingea”. După ce a luat un pui de Border Collie, botezat Chaser, profesorul de psihologie John Pilley a dorit să exploreze granițele învățării limbajului și comunicării dintre oameni și cel mai bun prieten al omului.

Dând dovadă de performanțe considerate până atunci imposibile la câini, Chaser a memorat în scurt timp numele a peste o mie de jucării și propoziții cu multiple elemente de gramatică. Realizările lui Chaser revoluționează modul în care ne raportăm la inteligența animalelor. Călătoria lui John Pilley și a lui Chaser demonstrează puterea învățării prin joc și ne deschide ochii către potențialul nemărginit al animalelor pe care le iubim.

„Chaser: Descoperirea geniului câinelui care știe 1.000 de cuvinte” se găsește cu reducere pe Cărturești, Elefant sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Lasă un comentariu