Poetul Byron a şocat o naţiune întreagă prin aventurile sale scandaloase, dar spiritul liber al poeziei sale şi eroismul vieţii sale au inspirat o întreagă generaţie în toată Europa. La 12 iulie 1824, un soare strălucitor se revărsa peste o tristă procesiune.

Pe principalele străzi ale Londrei mulţimea privea îndurerată caii negri ca tăciunele, împodobiţi cu sumbre pene negre şi impunătorul car funebru. Urmau trei trăsuri pline cu prietenii fideli ai răposatului, apoi, una după alta, cele 47 de caleşti ale celor mai nobile familii din Anglia.

Bizar, dar nu surprinzător pentru funeraliile unui poet venerat în lumea întreagă şi dispreţuit în propria sa ţară, caleştile erau goale. Femeile respectabile nu îndrăzneau să privească strania procesiune decât de după perdelele locuinţelor lor.

Deşi zăcea neînsufleţit într-un sicriu drapat în mătase neagră, George Gordon, lord Byron, tot mai era evitat de înalta societate. Timp de patru zile, carul funebru, acum însoţit doar de antreprenorii de pompe funebre, a mers încet spre nord, spre Nottingham.

Pe drum, în fiecare orăşel, oamenii simpli se adunau şi erau desigur miraţi că poetul cel mai vestit în acel moment nu este înmormântat în Colţul Poeţilor din Westminster Abbey. Va fi înhumat în cripta familiei, într-o biserică modestă de lângă casa lui natală.

Mort la 36 de ani, Byron fusese adorat şi dispreţuit, temut şi imitat timp de peste 15 ani. Stilul lui a marcat o epocă, iar ideile şi comportamentul său au anticipat concepţiile secolului al XX-lea privind independenţa naţională şi identitatea individuală.

Strămoşi nebuni şi ciudaţi

Desfrâul era oarecum o trăsătură a familiei. Bunicul lui Byron, explorator şi ofiţer de marină, poreclit „Jack Vijeliosul“, a fost atât de îngrozit de viciile fiului său încât l-a dezmoştenit. Dar „Jack Nebunul“, cum i se spunea fiului, a fugit cu o femeie bogată.

Ea şi doi dintre copiii ei au murit în Franţa, dar o fiică, Augusta, a supravieţuit şi va juca în viaţa poetului un rol spectaculos, care va duce la excluderea lui din înalta societate, câteva decenii mai târziu.

Născut cu handicap

După moartea ei, „Jack Nebunul“ s-a întors în Anglia, unde a curtat şi a cucerit o scoţiană bogată, dar foarte neatrăgătoare, Catherine Gordon. Însă noua căsătorie nu a pus capăt chefurilor, iar soţia nefericită a început să sufere de depresii nervoase. În această familie ciudată se năștea, la 22 ianuarie 1788, George Gordon, viitorul lord Byron.

Copilul s-a născut cu o membrană pe cap şi cu piciorul drept mai scurt. Acea membrană era inofensivă şi a fost îndepărtată uşor, dar, mai târziu, se pare că lui Byron îi plăcea să o considere semnul unui destin blestemat.

Piciorul, în schimb, l-a chinuit toată viaţa, o crudă ironie care contrasta cu chipul lui de o frumuseţe legendară. Copilăria i-a fost marcată de dureri insuportabile, fiindcă naiva sa mamă plătea vraci ca să îi întindă şi să îi tragă muşchiul.

Parcă pentru a-şi compensa handicapul, tânărul făcea eforturi să exceleze la box, echitaţie şi înot. Pentru a-şi masca şchiopătatul, mergea ca şi când ar fi plutit.

„Nebunul“ a plecat şi băiatul de numai doi ani a rămas cu mama sa, o persoană imprevizibilă şi cu pretenţii exagerate.

Un tânăr neconformist

Lordul Byron a fost un elev arogant, iar apoi student încântător şi rebel la Cambridge. Scria deja poezii cu o uşurinţă extraordinară şi a publicat primul volum de versuri în 1807, pe când mai era la Cambridge.

Tot la universitate, devenise evident faptul că avea o capacitate neobişnuită de a atrage prieteni devotaţi şi admiratori pasionaţi. La acea vreme, Byron îşi petrecea ziua întreagă călărind, făcând  scrimă, vâslind şi vânând, iar noaptea întreagă chefuia cu prietenii săi și servitoarele de la moşie.

După ce toată lumea mergea la culcare, îi plăcea să scrie până în zori. Când a fost admis în Camera Lorzilor, la împlinirea vârstei de 21 de ani, tânărul plictisit şi risipitor a pornit într-o călătorie aventuroasă în sudul Europei: Portugalia, Spania, Malta, Grecia şi Albania.

Romantic, s-a simţit acasă de îndată ce a păşit pe pământul Greciei. În acea perioadă, zona era guvernată de un tiran depravat, turco-albanezul Ali Paşa, care a fost cucerit de înfăţișarea lui Byron şi i-a oferit daruri, încercând să obţină o întâlnire cu el.

Tânărul nobil l-a respins politicos, deşi se pare că era hermafrodit şi nu era neapărat împotriva experienţelor homosexuale.

Fata din sac

Treptat, Byron devine adept al ideii că Greciei ar trebui să i se acorde independenţa faţă de turci. Interesul tot mai mare al lui Byron faţă de politică mergea în paralel cu aventurile personale, tot mai numeroase: are relaţii sexuale cu nenumărate femei, fete şi chiar băieţi.

Într-o zi, a întâlnit nişte turci care cărau un sac spre Marea Egee. În el era o fată condamnată pentru adulter cu un creştin. Beiul, respectiv guvernatorul Atenei, o condamnase la moarte prin înec, după legea turcească.

Englezul bogat a mituit gărzile, a eliberat fata şi a ajutat-o să fugă. În ciuda unor asemenea aventuri, Byron era foarte prolific la scris.

Celebru şi răsfăţat la Londra

Revenit în Anglia, în februarie 1812, pairul de 24 de ani îşi rosteşte primul discurs în Camera Lorzilor, o apărare patetică a ţesătorilor din Nottingham. Puţini l-au remarcat. Însă curând, politicianul novice devine, realmente peste noapte, un poet celebru.

Prima ediţie a Pelerinajului lui Childe Harold, scris de Byron pe când se afla în Grecia, se epuizează în trei zile, iar poetul este asaltat de invitaţii în marile familii londoneze. Byron se îmbrăca mereu în negru și îi plăcea să-şi şocheze mereu gazda şi pe ceilalţi musafiri cu remarci deplasate sau necuviincioase.

Curând, tot oraşul vorbea despre relaţiile lui cu frumoase femei căsătorite şi cu servitoare modeste, dar asemenea frivolităţi erau trecute cu vederea de lumea bună, pentru care adulterul era distracţia preferată. În 1813, Byron avea să depăşească şi acele bariere laxe ale decenţei.

Un incest celebru

Augusta, sora sa vitregă din prima căsătorie a lui „Jack Nebunul“, îi semăna atât de mult ca înfăţişare şi temperament, încât Byron ajunsese să o considere un alter ego, propria lui imagine reflectată în oglindă. Căsătoria nefericită a împins-o în braţele lui Byron.

În acel moment, poetul s-a gândit că şi-a atins marele scop al vieţii, o comuniune perfectă. Augusta a născut o fată, care se poate să fi fost a lui. Această relaţie a lui Byron era prea scandaloasă chiar pentru o societate tolerantă, astfel încât a încercat să se refugieze într-o căsătorie de convenienţă cu tânăra, bogata şi naiva Annabella Milbanke.

Au avut împreună o fiică, dar Annabella l-a părăsit după numai un an de la căsătorie, ofensată, se pare, de felul în care o trata şi cu un sentiment de repulsie faţă de pretenţiile lui sexuale. Din motive rămase necunoscute, Byron şi Augusta au mers împreună la o recepţie oferită de lady Jersey.

Brusc, femeile au dispărut din sală, iar bărbaţii au refuzat să-i strângă mâna. Cel mai celebru poet al ţării devenise un paria.

Fuga în Europa

Din nou, Byron căută alinarea şi aventura în străinătate, plecând, la 24 aprilie 1816, din portul englez Dover, unde doamnele din înalta societate au venit la hotelul lui deghizate în cameriste, pentru a putea să-l zărească măcar pe celebrul personaj. Dispreţuit acasă, era idolatrizat în străinătate.

S-a stabilit pentru o vreme la Veneţia şi s-a lansat cu aceeaşi frenezie în legături sexuale de toate tipurile, ca şi în alte forme de desfrâu. Vanitos, era tot mai îngrijorat de faptul că părul i se rărea şi că începuse să se îngraşe.

Chefuia, apoi ţinea o dietă strictă, ceea ce dăuna sănătăţii. Şi, pentru ultima oară, s-a îndrăgostit cu pasiune. Tânără, frumoasă, căsătorită, contesa Teresa Guiccioli avea să îi fie parteneră în această melodramă desfăşurată de la Canalie Grande la vilele de pe ţărm, de la castele la casele închiriate în oraşele de munte.

În aceşti ani, Byron a scris al treilea cânt al Pelerinajului, Manfred şi alte poeme celebre, ca şi începutul lui Don Juan, alt poem epic influenţat puternic de sentimentele şi experienţele personale. Fascinat mereu de moarte, avea motive să aibă sentimente morbide. În 1822, Allegra, fiica sa nelegitimă cu Claire Clairmont, a murit de febră tifoidă la vârsta de cinci ani.

Puţin după aceea, a aflat că bunul său prieten, poetul Percy Bysshe Shelley, care fusese adesea alături de el, se înecase într-un naufragiu provocat de furtună. Pierderea prietenului a accentuat probabil deprimarea lui Byron.

S-a cufundat în activitatea literară, susţinută mereu cu vin şi gin amestecat cu apă. Dar poezia nu îl mai putea scăpa de copleşitorul sentiment al zădărniciei.

Bardul Greciei

Parţial şi datorită îndemnurilor insistente ale lui Byron de-a lungul anilor, opinia publică din Anglia şi din toată Europa Occidentală trecuse de partea poporului grec răsculat. S-au strâns fonduri, iar când Comitetul Grecesc de la Londra i-a cerut celebrului poet să se implice activ, acesta a răspuns afirmativ.

La 16 iulie 1823, Byron s-a îmbarcat pe Hercules, vapor prevăzut cu două tunuri şi încărcat cu produse sanitare, arme şi muniţie. Melancolia lui Byron dispare în călătoria din Italia până în Grecia. La începutul anului următor se află la Missolonghi, oraşul mlăştinos, infestat de ţânţari, unde, cu zece ani în urmă, îi întâlnise pe vitejii sulioţi.

Angajează imediat 600 dintre ei, dar „tâlharii din Parga“ nu văd în corabia sa plină decât o posibilă pradă. Găsesc mereu trucuri ca să mai primească bani şi arme şi a trebuit să fie mituiţi pentru a lupta împotriva inamicilor lor, turcii.

Echipajul vaporului se răzvrăteşte, întăririle întârzie să sosească din Anglia, iar situaţia politică din Grecia se dovedeşte a fi complexă şi imprevizibilă. În repetate rânduri, Byron a preluat comanda şi, cu riscul vieţii, a împiedicat revolte sau a adus pacea în taberele adverse din rândul răsculaţilor.

Dar natura a reuşit ceea ce nici oamenii, nici armele nu reuşiseră. După ce a călărit sub o ploaie rece, Byron a contractat o febră persistentă. Nu i-a lăsat pe medici să îi ia sânge, tratamentul obişnuit în acea vreme, spunându-le în glumă: „Bisturiul a ucis mai mulţi oameni decât lancea.“

Totuşi, nu l-au ascultat, iar starea, fireşte, i se înrăutăţea pe măsură ce se continua cu aşa-numitul tratament. S-a chinuit săptămâni întregi. Spre sfârşit, i-a şoptit doctorului: „Crezi că mă tem pentru viaţa mea? De ce să mă plâng de ea? Oare nu am trăit-o din plin?“

Lordul Byron a murit la 19 aprilie 1824, ziua în care se comemora moartea Allegrei.