Nobilimea britanică este faimoasă pentru membrii săi excentrici. Unul dintre aceștia a fost William John Cavendish-Scott-Bentinck, al cincilea duce de Portland și marchiz de Titchfield, un om bizar cunoscut drept „prințul tăcerii” sau „bursucul timid”.

Dând semne de timiditate încă din tinerețe, tendințele antisociale ale ducelui au luat proporții nemaipomenite după ce o cântăreață de operă i-a refuzat cererea în căsătorie.

Mâhnit la culme, ducele de Portland a luat o decizie radicală: s-a retras sub pământ, la propriu, unde și-a creat o lume doar a lui.

Tinerețea „bursucului”

William John Cavendish-Scott-Bentinck s-a născut la 17 septembrie 1800, la Londra, într-o familie nobiliară; mai avea opt frați. Pe măsură ce a crescut, a fost educat acasă.

A intrat în armată la vârsta de doar 18 ani, ca infanterist, devenind căpitan, în cele din urmă, în 1821. Cu toate acestea, viața militară nu i-a priit.

Potrivit însemnărilor care s-au păstrat, suferea de „letargie” din cauza „sănătății delicate”. În 1824, fratele său mai mare, numit tot William, a murit.

John a moștenit de la acesta poziția de marchiz de Titchfield și a preluat și funcția de deputat conservator. A ocupat această poziție doar doi ani, vorbind rareori de la tribună și refuzând să se implice în proiecte politice.

La 26 de ani, i-a cedat unchiului său funcția politică, motivând că avea sănătatea prea șubredă. Cu toate acestea, în tinerețe a fost descris ca fiind un vânător talentat și unul dintre cei mai buni evaluatori de cai din toată Anglia.

Avea, de asemenea, o înclinație pentru muzică. În acest context, s-a îndrăgostit de faimoasa cântăreață de operă Adelaide Kemble. A cerut-o de soție, dar artista l-a refuzat, iar acest eveniment este adesea citat drept declanșatorul excentricității sale ulterioare.

Prințul tăcerii nu a primit cu blândețe refuzul. După ce Adelaide Kemble i-a refuzat propunerea, ducele de Portland s-a transformat într-un adevărat pustnic.

Ducele de Portland se retrage sub pământ

A devenit excesiv de timid și, la început, s-a retras să trăiască în doar cinci camere din conacul imens de pe moșia sa. O singură persoană, valetul său personal, avea voie să intre și să-l vadă.

Chiar și medicul avea accesul interzis. Pentru tot restul vieții, ducele de Portland avea să se folosească de două cutii poștale atârnate de un perete al casei sale de la Abația Welbeck: una era pentru scrisorile primite de la alții, cealaltă pentru scrisorile pe care le adresa el altora.

Dacă se întâmpla să-l vadă slujitorii sau muncitorii aflați pe proprietate, aceștia aveau ordine stricte să se poarte de parcă nu i-ar fi recunoscut prezența, de parcă nu s-ar fi aflat acolo.

Personalul prelua prin poștă toate comenzile ducelui de Portland, care a ales să păstreze legătura cu familia și toate cunoștințele sale prin intermediul misivelor.

De cele mai multe ori, ieșea din casă doar noaptea, pentru plimbări la adăpostul întunericului. Pentru a vedea drumul, o servitoare mergea la 10 metri în fața lui cu un felinar aprins, ca să-i lumineze calea.

Când era, totuși, nevoit să iasă din casă în timpul zilei, purta palton, mănuși și o pălărie cu boruri largi. Era înarmat cu o umbrelă după care să se poată ascunde în cazul în care cineva s-ar fi apropiat de el să-i vorbească.

Chiar dacă nu vedea pe nimeni, ducele nu era complet inactiv. Cum avea o obsesie pentru renovarea Abației Welbeck, a investit sume enorme în moșie și a angajat mii de muncitori.

Labirintul subteran

A schițat planuri pentru o bucătărie cu grădină de nouă hectare, o casă de echitație masivă cu grajduri pentru o sută de cai și un patinoar pentru angajații săi.

Dar ducele nu s-a oprit aici. A ordonat scoaterea tuturor pieselor de mobilier din casa de la Abația Welbeck și vopsirea camerelor în roz. Iar când s-a plictisit de toate acestea a elaborat planurile pentru cel mai mare proiect de renovare la care a fost supusă o casă din acea epocă.

Prințul tăcerii și-a creat propria rețea de tuneluri secrete sub mănăstire. Se întindeau pe aproape 24 de kilometri, un vast labirint numai al său, care făcea legătura între diferitele clădiri de pe moșie și ajungea până la gara din apropiere.

Sub casă, a construit o galerie de artă, o sală de bal, o bibliotecă, un observator cu tavan de sticlă și o sală de biliard. Unele dintre tuneluri erau realizate cu tavane de sticlă, pentru a permite pătrunderea luminii.

Pentru a face față zilelor triste, a ordonat ca toate încăperile de sub moșie să fie vopsite în roz și tot complexul să fie iluminat cu gaz.

Crearea tuturor acestor anexe subterane la moșie a durat 25 de ani. La un moment dat, a încercat chiar să creeze niște tuneluri pe sub lacul de pe proprietate, deși a fost forțat să abandoneze proiectul din cauza unor dificultăți de ordin tehnic.

Pe măsură ce au trecut anii, casa ducelui a căzut în paragină. În 1879, singurele camere încă locuibile erau cele cinci ale ducelui. Podelele erau goale, mobilierul fusese îndepărtat de mult și fiecare cameră fusese vopsită în roz.

„Bursucul timid”, așa cum a fost caracterizat ducele de Portland de scriitorul Kenneth Grahame în cartea „Vântul în sălcii”, a murit pe 6 decembrie 1879, la vârsta de 79 de ani.

Și-a petrecut ultimele zile din viață la Londra, deoarece casa de la Abația Welbeck nu mai era locuibilă. Lipsit de moștenitori, a fost îngropat într-un mormânt simplu dintr-un cimitir din nordul Londrei.