Imaginează-ți că este 1957 și că ești un oficial cu rang înalt al armatei britanice, responsabil cu apărarea Occidentului de agresiunea sovietică.

Ai la dispoziție un arsenal întreg, atât convențional, cât și nuclear, precum și echipe de savanți străluciți de la Institutul Regal de Cercetare și Dezvoltare a Armamentului.

Aceștia îți propun mereu idei de arme noi și eficiente. Una dintre zonele tale de preocupare strategică este faptul că Uniunea Sovietică ar putea face incursiuni suficient de adânc în Europa Occidentală, încât să-și aducă rachetele și bombele cu tehnologie avansată în raza insulelor britanice.

Adu-ți aminte că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania a bombardat masiv Marea Britanie, cu zeci de mii de bombe aruncate din avioanele Luftwaffe. De asemenea, germanii au lansat mii de rachete balistice V-1 și V-2, din puncte aflate în Franța și Olanda.

Să spunem că ai decis că modalitatea cea mai eficientă de a-i ține departe pe sovietici este tactica „pârjolirii pământului și otrăvirii fântânilor”, cândva la modă și într-o anumită regiune din Europa de Est.

Astfel, pentru ca inamicul să nu ocupe vreo zonă pentru o durată apreciabilă de timp, decizi că opțiunea cea mai bună este să arunci în aer zonele invadate din Germania de Vest, folosind arme nucleare.

La urma urmei, astfel ai distruge trupele inamice și le-ai tăia accesul la infrastructura importantă din punct de vedre strategic. În plus, zonele din jurul locului în care a avut loc explozia ar deveni de nelocuit pentru o bună bucată de timp.

Ca să nu te bazezi pe bombe care folosesc gravitația sau pe rachete, echipa ta decide că minele nucleare (care pot fi plasate la suprafață, îngropate sau chiar scufundate în râuri și lacuri) sunt cea mai bună opțiune.

Așa că te decizi să folosești un boloboc de peste șapte tone, care, de la distanță, seamănă cu un boiler enorm, însă înăuntru se află o focoasă nucleară imensă și două unități de detonare.

Designul se bazează, în parte, pe prima operațiune nucleară a țării tale, numită Dunărea Albastră. Având o eficiență de zece kilotone, fiecare astfel de bombă ar crea un crater de 114 metri în diametru, dacă explozia are loc la suprafață.

Craterul ar avea un diametru de 195 de metri, dacă detonarea ar avea loc la 10 metri sub pământ. Fiind versatil, dispozitivul ar putea fi detonat folosind un ceas (care poate fi setat cu până la opt zile în avans), direct printr-un fir, de la o distanță de cinci kilometri sau pur și simplu detonat automat, în cazul activării unor dispozitive de atingere.

Adjudecat!

Exact așa s-au întâmplat lucrurile. În iulie 1957, Consiliul Armatei Britanice a comandat asamblarea a zece astfel de mine nucleare, numite „Păuni Albaștri”. Totuși, cei care proiectau bombele au prevăzut o anumită problemă.

Componentele sensibile ale bombei trebuiau menținute la o anumită temperatură, care era cu mult peste media Europei Centrale pe timp de iarnă. Bombele trebuiau păstrate la acea temperatură pentru mai multe zile după o potențială invazie.

În acel moment, savanții s-au gândit la două opțiuni de a încălzi dispozitivul. Cea mai interesantă propunere era, de departe, plasarea unui coteț plin cu găini și grăunțe înăuntrul bombei, înainte de a o planta.

Găinile puteau supraviețui în astfel de condiții cel puțin o săptămână – suficient pentru ca trupele inamice să se apropie, după ce bomba nucleară ar fi fost instalată. Important era faptul că găinile, datorită căldurii corporale, aveau să mențină temperatura optimă.

Asta, în timp ce zăbrelele cotețului aveau să le împiedice să ciugulească dispozitivele sensibile dinăuntrul bombei. Numai că, în februarie 1958, Comitetul de Armament a renunțat la proiect.

Probabil că își dăduseră seama cât de ridicolă era ideea cu găinile. (Chiar dacă nu era singura ideea bizară din această epocă: vezi articolul despre bombele cu lilieci surprinzător de eficiente).

Cel mai probabil, însă, este că proiectul a fost anulat din cauza efectelor pe care o bombă nucleară le-ar fi avut asupra populației aliate din apropiere.

În plus, ar fi fost și un dezastru politic, de îndată ce Germania de Vest și-ar fi dat seama ce făcuseră britanicii pe teritoriul său, fie că acesta ar fi fost invadat sau nu de sovietici.

Însă două prototipuri ale acestei bombe s-au păstrat, iar unul mai există și în ziua de azi. Publicul nu a știut de existența lui până în 2004, când Operațiunea Păunul Albastru a fost declasificată și inclusă într-o expoziție a Arhivelor Naționale.

Nu e de mirare că mulți oameni au crezut că Operațiunea Păunul Albastru era o glumă elaborată: expoziția s-a deschis pe 1 aprilie, iar componenta vitală a minelor nucleare erau găinile.

Prin urmare, Arhivele Naționale au emis o declarație oficială, care spunea că „deși pare o glumă de 1 aprilie, nu este vorba de așa ceva. Instituția noastră nu se ocupă cu păcăleli.”