Inaugurarea de către Serviciul Poștal al Statelor Unite a serviciului de coletărie internă, în 1913, a fost un eveniment epocal în viața a mii de americani, în special a celor care locuiau în zonele îndepărtate ale țării.
Dintr-o dată, produse de bază precum alimente, medicamente și alte bunuri care nu fuseseră disponibile cu ușurință în zonele rurale se puteau găsi la o aruncătură de băț, la orice oficiu poștal.
Clienții puteau să comande bunuri și produse de la firme situate la sute de kilometri distanță, în orașe îndepărtate, și să le primească direct la domiciliu.
De asemenea, fermierii puteau expedia produsele locale direct la consumatori, economisind timp și bani.
În primele cinci zile de serviciu, au fost trimise și livrate peste patru milioane de colete poștale. În primele șase luni, au fost expediate trei sute de milioane de pachete. Afacerile cu comenzi prin poștă au explodat…
În comitatul Uintah, în nord-estul statului Utah, oficiul poștal a fost inundat de colete. Până în 1916, ajungeau în medie două tone pe zi, obligându-i pe șeful de post și pe asistentul său să lucreze 15 ore pe zi pentru a ține pasul.
Localitatea Vernal se află la aproximativ 190 de kilometri distanță de Salt Lake City, în linie dreaptă, dar, datorită văii înalte a deșertului mărginit de munți și stânci, călătoria dura cât una de 600 de kilometri.
Coletele din Salt Lake City erau duse mai întâi prin intermediul căii ferate Denver and Rio Grande Railroad până la Mack, în Colorado – o distanță de 400 de kilometri – apoi se întorc în Utah, ajungând la Watson cu ajutorul unei căi ferate cu ecartament îngust.
Ultimii 80 de kilometri până la Vernal se făceau cu camioane. Pentru poștă, transportul coletelor până la Vernal costa o avere. În ediția din 2 iunie 1916 a ziarului The Vernal Express se estima, cu oarecare rezerve, că guvernul pierdea „între 25.000 și 30.000 de dolari pe an” livrând colete la Vernal, iar situația era pe cale să se înrăutățească.
În acea vară, William Horace Coltharp, om de afaceri și unul dintre directorii Băncii din Vernal, a decis să construiască o nouă clădire, cu două etaje, pentru bancă și alte afaceri locale.
Coltharp plănuia să utilizeze cărămizi mai ieftine, arse la nivel local, pentru cea mai mare parte a clădirii, dar pentru fațadă dorea cele mai bune cărămizi presate din Salt Lake City.
Problema era că transportatorii privați de mărfuri cereau un tarif exorbitant pentru a duce cărămizile la Vernal, de patru ori costul cărămizii. Hotărât să găsească un tarif mai mic, Coltharp s-a interesat la oficiul poștal și a aflat că putea trimite cărămizile prin poștă la mai puțin de jumătate din prețul oferit de transportatorii privați. Așa că a făcut exact asta.
Fiecare cărămidă a fost împachetată individual în hârtie și ambalată în lăzi de câte zece pentru a respecta limita maximă admisă, de 50 de kilograme pentru colete.
Salt Lake Pressed Brick Company a afirmat că a trimis 15.000 de cărămizi la Vernal, deși majoritatea ziarelor vremii menționează 80.000. Oricum ar fi, era vorba de o mulțime de cărămizi.
După ce ultimele colete au plecat din Salt Lake City, Poșta americană și-a schimbat în grabă reglementările, stabilind o limită de 200 de kilograme pe zi pentru fiecare expeditor.
Deși modificarea politicii din 1916 a pus capăt expedierilor masive de colete poștale unice, cantitatea totală de colete primite de Oficiul Poștal din Vernal a continuat să crească. Până în 1921, ajungeau zilnic mai mult de trei tone.
Clădirea a fost finalizată în noiembrie 1916 și a fost supranumită Parcel Post Bank. Din 1974, aceasta servește ca sucursală a băncii Zion’s Bank.
