Balenele cu cioc își închid „sonarul” când vânează, ca să nu fie mâncate

Frica de balenele ucigașe, principalii lor prădători, le-a făcut pe balenele cu cioc să dezvolte o tehnică de vânătoare și scufundare la „modul silențios”, întâlnită numai la aceste animale.

Teama de a fi mâncat poate induce schimbări profunde în comportamentul și fiziologia speciilor, în special la cele care au un rol de pradă în natură.

Balena lui Gervais, observată în Tenerife (Insulele Canare). Foto: Sergio Hanquet

Acest lucru se poate întâmpla chiar dacă întâlnirile cu prădătorii sunt rare. În acest sens, o echipă de cercetare a analizat datele a 26 de indivizi din două specii de balene cu cioc, o familie de cetacee cu dinți relativ puțin studiate.

Animalele au fost echipate cu senzori care urmăreau adâncimea până la care înotau, înclinația scufundărilor și sunetele pe care le emiteau în timpul coborârii în abis.

Rezultatele studiului privind comportamentul sincronizat generat de frică au fost publicate în revista Scientific Reports.

Orca (balena ucigașă) este principalul prădător – și motiv de frică – al balenelor cu cioc. Foto: Wikimedia

Autorii au observat că aceste animale, cunoscute și sub denumirea de balenele lui Blainville și balenele lui Cuvier – Mesoplodon densirostris și, respectiv, Ziphius cavirostris – și-au efectuat scufundările de mare adâncime într-o manieră coordonată, apelând la ecolocație (utilizarea sunetului pentru cercetarea împrejurimilor și detectarea prăzii).

Surpriza pentru oamenii de știință a venit când au observat că, atunci când urcau spre suprafață, unde sunt vulnerabile la balene ucigașe, prădătorii lor principali, ambele specii și-au limitat foarte mult semnalele sonore, crescând în același timp gradul de sincronizare a înotului.

Comportamentul este unic și nu a fost observat la alte balene care se scufundă în adâncuri. Ambele specii și-au început vocalizele la adâncimea medie de 450 de metri, fiecare individ continuând apoi să coboare singur în căutarea prăzii.

Balena lui Cuvier. Foto: iStock

Apoi, s-au adunat în grup la o adâncime medie de 750 de metri pentru a urca în mod silențios la suprafață la un unghi mic, acoperind o distanță orizontală de aproape un kilometru.

Această tactică sacrifică 35% timpul de hrănire, dar reduce semnificativ riscul de a fi descoperite de balenele ucigașe.

Acești prădători, la rândul lor, păstrează liniștea când vânează mamifere, oferindu-i prăzii puține șanse de a anticipa intensitatea și viteza atacului.

Berardius bairdii, una dintre cele 22 de specii de balene cu cioc. Foto: Wikimedia

Foarte probabil, aceste comportamente bazate pe ecolocație le-au ajutat atât pe balenele cu cioc ale lui Blainville, cât și pe balenele lui Cuvier să supraviețuiască timp de milioane de ani.

Rezultatele cercetării arată că riscul de a fi vânat a jucat un rol major în dezvoltarea acestor animale, care au adoptat acest mod de scufundare deosebit și un comportament vocal nemaiîntâlnit la alte cetacee.

Comportamentul acesta ar putea, de asemenea, să explice reacția ambelor specii la sonarul folosit de ambarcațiuni, despre care se crede că este principala cauza a eșuării pe țărm a acestor animale.


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.
>