Amintiri din casa groazei: Bedlam, primul azil de nebuni din lume

Astăzi, Spitalul Regal Bethlem, din Londra, este o clinică de psihiatrie modernă. Însă, dacă ai fi avut ghinionul să fii internat aici mai demult, ți-ai fi dat seama de ce numele său era sinonim cu groaza și cu haosul.

Spitalul Bethlem (de la „Bethlehem”, prescurtat prin „Bedlam”) a fost primul azil de nebuni din lume. Fondat de biserică drept azil de binefacere în 1247, a devenit în 1357 prima instituție unde s-a încercat tratarea celor cu afecțiuni psihice.

Vechiul spital „Bethlehem”, Londra, 1714. Foto: Alamy

Episcopul italian Goffredo de Prefetti a fost primul care înființat aici un centru de colectare a donațiilor, pentru a sprijini Cruciadele. Totuși, nu era ceva neobișnuit pentru fețele bisericești să le ofere adăpost celor nevoiași, care sufereau adeseori de boli mintale.

Nu se știe când a început instituția să se concentreze asupra tratării bolnavilor mintal, însă, în 1330, locul era numit „spital”. În 1377, era deja cunoscut în primul rând drept azil de nebuni.

De aproape șapte sute de ani, Bedlam îi primește pe cei cu tulburări mintale. Însă, de-a lungul acestei perioade de timp, cei internați aici au supraviețuit în condiții de mizerie, groază și abuzuri inimaginabile.

Pacienți din spitalul Bethlem, care există de aproape șapte secole. Foto: The Telegraph

O inspecție din secolul XVI a relevat că scurgerile de sub clădire erau mereu blocate, iar mizeria se aduna în grămezi la intrări. La acea vreme, nu se făcea nicio legătură între sănătate și igienă, iar apa trebuia cărată cu găleata.

Așa că până și spitalele obișnuite erau murdare, și cu atât mai mult Bedlam. Până la sfârșitul secolului XVII, nevoia unei reorganizări era evidentă – deși nu în scopul de a îmbunătăți serviciile.

În schimb, spitalul a fost reconstruit în afara orașului și s-a acordat o mare atenție înfățișării sale. Noul design al Bedlam a fost proiectat de Robert Hooke, un inspector al municipalității londoneze, și includea coloane corintice, iar în vârf – o cupolă.

Pacientă a spitalului Bedlam. Gravură din secolul XIX. Foto: Alamy

Fațada a fost inspirată de Palatul Tuileries, din Paris, construit de Ludovic al XIV-lea. Clădirea avea vedere spre niște grădini amenajate cu promenade flancate de copaci.

Însă interiorul spitalului era groaznic. Ornamentele de pe exteriorul clădirii erau mult prea grele, cauzând crăparea peretelui din spatele clădirii. Pereții se îmbibau cu apă atunci când ploua. Construite pe pietriș, fundațiile instituției au început în curând să se clatine.

Tot în secolul XVII, celebrul azil a început să inspire numeroase piese de teatru și balade din epoca lui Iacob I. Spitalul era folosit pentru a explora semnificațiile nebuniei și pentru a discuta cine anume avea puterea de a decide cine era sănătos din punct de vedere psihic.

În „Târfa cinstită”, Partea I, acțiunea se desfășoară – pentru prima oară – în Bedlam. Fiind cel mai cunoscut și cel mai mare azil, reputația dezastruoasă a instituției, de „gaură de iad”, a venit de la sine.

Intră în scenă familia Munro

James Munro a devenit medicul șef de la Bedlam în 1728. Familia sa avea să controleze azilul în următorii 125 de ani. Sub auspiciile acestei familii, tratamentele s-au înrăutățit drastic, metodele trecând de la administrarea de medicamente la efectuarea de intervenții chirurgicale.

Mulți pacienți erau bătuți, înfometați și scufundați în băi reci ca gheața în mod frecvent. Dieta pacienților era necorespunzătoare și mulți sufereau de înfometare sau chiar de malnutriție.

„Terapia rotativă”, inventată de Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin). Pacientul era legat de scaun sau de pat și învârtit până când „se calma”, leșinând. Foto: Alamy

Guvernatorii nu le ofereau pacienților mese îndestulătoare, bazându-se adeseori pe proviziile de bază pe care le primeau în dar și pe resursele pe care le cumpărau paznicii.

Pacienții erau hrăniți de două ori pe zi cu o alimente de proastă calitate, în porții insuficiente. Dieta urma teoria umorilor (din Grecia Antică), potrivit căreia împărțirea în porții mici și evitarea mâncărurilor bogate în calorii le permiteau celor nebuni „să își reechilibreze corpul” și „să își domolească pornirile iraționale”.

Inițial, instituția și-a deschis ușile pentru public în speranța de a-i determina pe membrii familiilor celor internați să îi viziteze. Din păcate, rudele nu au venit…

Însă londonezii bogați au fost imediat atrași de spital. Suferința celor internați a devenit o distracție pentru restul Londrei. Deși nu există dovezi, se speculează că decizia de a deschide spitalul pentru public a fost motivată de nevoia de a strânge fonduri.

Erasmus Darwin. Foto: Getty

La prețul de 10 șilingi (luați, desigur, sub formă de „donație”), turul spitalului avea să se dovedească o afacere extrem de profitabilă. Cei internați au fost expuși, iar comportamentul lor bizar și „tratamentul” adeseori crud au fost considerate o formă de teatru.

Doamnele în haine scumpe, cu batiste la nas, făceau turul spitalului de parcă ar fi vizitat Casa Groazei dintr-un parc de distracții. Cei considerați periculoși erau permanent înlănțuiți.

Alții erau lăsați să se plimbe. Cătușele, ferecarea în niște cuști minuscule, scufundarea în apă rece ca gheața – toate acestea au fost încercate drept tratament pentru bolile psihice.

Un alt „tratament” presupunea dușurile cu apă rece sau introducerea pacienților într-o cadă sau într-un butoi cu apă rece. Foto: Alamy

La fel înfometarea, lăsarea sângelui, bătaia și izolarea. Terapia rotativă implica învârtirea pacientului într-un scaun suspendat de tavan, până când vomita, iar în final leșina.

Mulți pacienți care ar fi putut supraviețui bolii au murit în urma terapiei. De fapt, pacienții considerați prea fragili pentru a supraviețui tratamentului au fost refuzați.

Cât timp familia Munro a condus Bedlam, atrocitățile au fost la ordinea zilei. Ultimul administrator de la Bedlam din familia Munro a fost Thomas Munro.

În 1816, acesta s-a retras în urma unui scandal care a culminat cu acuza că era „lipsit de umanitate” față de pacienții din Bedlam. După plecarea lui Munro, spitalul a început să dezvolte metode mai moderne și mai puțin crude de tratare a bolilor mintale.

Desigur, chiar și în anii ’60 ai secolului XX, tratamentul nostru „modern” pentru bolile mintale includea metode pe care acum le considerăm barbare, cum ar fi închiderea într-o celulă cu pereți căptușiți cu burete, cămășile de forță și lobotomiile.

Și chiar și un spital psihiatric contemporan poate fi un loc sinistru. Însă mizeria și groaza din Bedlam au dispărut. Tot ce a rămas în amintire este numele acelui loc.

Ca să știi mai mult, citește cartea „ABC-ul psihopatului de succes”

Kevin Dutton (profesor de psihologie la Universitatea Oxford) și Andy McNab (fost membru al Trupelor Speciale, decorat cu cele mai înalte dinstincții ale Armatei Britanice) au publicat „ABC-ul psihopatului de succes”, care detaliază motivele și trăsăturile care fac ca acest tip de oameni să aibă atât de mult succes, mai ales în plan profesional. În plus, autorii prezintă un test practic care te poate ajuta să afli dacă ești unul dintre ei – adică unul dintre psihopați.

Cartea „ABC-ul psihopatului de succes” se găsește cu reducere pe Cărturești, Elefant sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu