Avocatul diavolului, funcționarul care le găsea „nod în papură” viitorilor sfinți

„A face pe avocatul diavolului” este o expresie notorie. Este folosită pentru a desemna o persoană care, într-o dezbatere, adoptă o poziție în care nu crede nimic doar pentru a testa argumentele și gândirea oponenților săi.

Un detaliu mult mai puțin cunoscut este că termenul de „avocat al diavolului” desemnează o funcție importantă care a existat în cadrul Bisericii Catolice timp de sute de ani.

Avocatul diavolului canonizare
Papa Pius al II-lea canonizând-o pe Ecaterina de Siena. Foto: Wikimedia

Advocatus Diaboli (Avocatul diavolului) este denumirea populară a unuia dintre cei mai importanți funcționari ai Sfintei Congregații pentru Cauzele Sfinților, înființată în 1587 de Papa Sixtus al V-lea pentru a se ocupa de aspectele juridice ale procesului de canonizare, potrivit Catholic.com.

Biserica a centralizat procesul de canonizare

Religia catolică este plină de ritualuri și tradiții, lucru deloc surprinzător pentru o instituție veche de 2.000 de ani.

Canonizarea există – într-o formă sau alta – încă de la începuturile religiei creștine; este procesul prin care Biserica desemnează o persoană drept „sfântă” prin adăugarea la canon (lista oficială a sfinților).

Preoti
La începuturi, episcopii aveau dreptul de a acorda titulatura de sfânt fără a obține în prealabil aprobare de la Roma. Foto: Pathways to God

În primii ani ai creștinismului, cei care mureau pentru credința lor erau considerați martiri. Primii martiri au fost apostolii lui Isus Hristos, dar, odată cu trecerea timpului, lista s-a lărgit, incluzând și alte persoane considerate deosebit de evlavioase.

Datorită structurii descentralizate a Bisericii de la începuturi, episcopii și alte fețe bisericești de importanță medie aveau puterea de a canoniza sfinții la nivel local, fără intervenția Romei.

Însă, din nevoia de a controla mai bine aceste procese, în secolul al XII-lea, oficialii Bisericii au hotărât ca această putere să îi aparțină exclusiv Papei.

Canonizarea este un proces îndelungat și greoi, în care candidatul la statutul de sfânt trebuie să parcurgă mai multe etape. La început, primește titulatura de „slujitor al lui Dumnezeu”, după care i se atribuie statutul de „venerabil”.

Urmează beatificarea și, în cele din urmă, acordarea titlului de „sfânt”. Fiecare nivel vine cu un mai mult prestigiu și mai multă influență.

De exemplu, în cinstea venerabililor nu se pot ridica biserici, dar oamenii se pot ruga la ei pentru „intervenții miraculoase din partea lui Dumnezeu”.

Avocatul diavolului era spaima candidaților la sfințenie

Avocatul diavolului
Diavolul îi întinde Sfântului Augustin cartea viciilor. Pictură de Michael Pacher (1483). Foto: Wikimedia

Odată cu centralizarea canonizării a apărut și un set de reguli foarte precise ale drumului către sfințenie, iar aici a intervenit nevoia existenței unui „avocat al diavolului”.

Denumirea oficială a acestei persoane era Promotor Fidei (Promotorul Credinței). Datoria sa era să supravegheze fiecare aspect al canonizării și să se asigure că nicio persoană nu primește prea devreme sau pe nedrept statutul de sfânt.

Tot Promotor Fidei se asigura că fiecare potențială slăbiciune sau obiecție la adresa canonizării era discutată și evaluată riguros, astfel încât doar cei cu adevărat vrednici să primească această demnitate.

Sfantul
Sfântul Lorenzo Giustiniani a fost primul candidat la canonizare a cărui activitate a fost analizată de un avocat al diavolului. Foto: Wikimedia

Deoarece rolul Promotor Fidei era acela de a se împotrivi canonizării oricărui potențial sfânt, s-a născut gluma potrivit căreia acest funcționar lua partea diavolului în cadrul procedurilor, de aici și denumirea de Avocatul diavolului.

Prima mențiune a unei persoane care a îndeplinit rolul de Avocat al diavolului datează din timpul pregătirii beatificării Sfântului Lorenzo Giustiniani (1381–1456), primul Patriarh al Veneției.

Misiunea pare să fi fost încredințată de Papa Leon al X-lea, deși beatificarea a avut loc abia în 1524, în mandatul Papei Clement al VII-lea, iar canonizarea în 1690, în timpul Papei Alexandru al VIII-lea.

Rolul a devenit oficial abia în 1587, în mandatul Papei Sixtus al V-lea, iar în 1708 Promotor Fidei a devenit cea mai importantă funcție din Sfânta Congregație pentru Cauzele Sfinților.

Papa Sixtus V
Papa Sixtus al V-lea. Foto: Wikimedia

Desigur, sarcina Avocatului diavolului nu era deloc ușoară. Era de datoria lui să vină cu explicații naturale și logice pentru presupusele minuni înfăptuite de candidați și chiar să prezinte motive umane și egoiste pentru faptele virtuoase ale acestora.

Datoria Avocatului diavolului era văzută ca fiind dificilă, dar necesară.

Papa Ioan Paul al II-lea a desființat funcția

După aproape 400 de ani de existență, funcția de Avocat al diavolului a fost desființată oficial în 1983 de Papa Ioan Paul al II-lea, care a modernizat procesul de canonizare.

Absența Avocatului diavolului a simplificat mult procesul, dovadă fiind faptul că Ioan Paul al II-lea a canonizat de cinci ori mai multe persoane decât predecesorii săi din secolul XX.

Papa Francisc
Maica Tereza a fost beatificată la 4 septembrie 2016 de Papa Francisc. Foto: Los Angeles Times

Însă, chiar și în absența unei funcții oficiale, tradiția Avocatului diavolului continuă și astăzi.

De exemplu, în timpul procesului de canonizare al Maicii Tereza, jurnalistul ateu Christopher Hitchens și biograful Aroup Chatterjee au adus argumente împotriva acordării acestui statut.


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.
>