Automumificarea și enigma călugărilor budiști înmormântați de vii

Timp de secole, unii călugări budiști au urmat practica numită automumificare: după ce țineau o dietă strictă, intrau în mormânt și sunau dintr-un clopot în fiecare zi în care încă erau în viață.

Pe măsură ce budismul se răspândea în țările asiatice, diverse școli și diverși învățați budiști au intrat în contact cu tot mai multe culturi locale.

Unii călugări budiști spuneau că orice formă de viață este sacră și le cereau adepților să pășească în jurul templului cu cea mai mare grijă, ca să nu strivească din greșeală vreo furnică sau orice altă insectă minusculă.

Însă alte școli au adoptat învățături și convingeri bizare, cum ar fi practica de automumificare pentru a atinge un nivel avansat de iluminare.

Însă în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, această practică nu avea drept rezultat o mumie tipică, așa cum sunt cele din Egiptul Antic sau din Peru.

Automumificare calugari budisti
Luang Phor Daeng Payasilo, călugărul mumificat aflat în Wat Khunaram, Ko Samui, în sudul Thailandei. Foto: Pinterest

În prefectura Yamagata din nordul Japoniei au existat încercări de automumificare din secolul XI și până în secolul XIX, când guvernul japonez a hotărât că aceasta era o formă de sinucidere asistată.

Însă au continuat să existe adepți care se automumificau, chiar și după ce practica a fost scoasă în afara legii.

Această practică obscură a apărut datorită unui călugăr cunoscut drept Kukai, fondatorul școlii budiste Shingon, la începutul secolului IX. Era vorba de o școală esoterică, mai mult sau mai puțin.

Două secole după moartea călugărului, a apărut și hagiografia sa. Conform biografiei lui Kukai, călugărul nu murise, ci se închisese în mormânt într-o stare de meditație profundă.

Atunci când va ieși din mormânt, peste milioane de ani, îi va ajuta pe alții să atingă nirvana, susținea hagiografia.

Călugării Shingon din Yamagata au fost cei care au încercat cel mai adesea să devină „Buddha vii”. Duceau o viață strictă înainte de a intra în morminte într-o stare meditativă.

În timp, încetau din viață, iar unii se transformau în mumii, numite Sokushinbutsu.

Unii călugări budiști se supuneau la automumificare pentru a se ilumina

Automumificare calugari budisti
Sokushinbutsu (mumia) lui Huineng în Shaoguan, Guangdong, China. Foto: Wikimedia

Înainte de automumificare, „candidații” trebuiau să urmeze anumiți pași și și să treacă prin anumite cicluri. De exemplu, la început, fiecare adept urma o dietă strictă, bazată exclusiv pe crudități, pentru a-și pregăti corpul în vederea acestui proces.

Primul ritual alimentar special dura o mie de zile și era urmat de un alt ciclu de o mie de zile. Scopul acestora era să deshidrateze corpul și, mai important, să elimine bacteriile care ne consumă rămășițele atunci când ne descompunem după moarte.

Călugării budiști nu priveau acest proces ca fiind o sinucidere, ci ca o cale spre iluminarea finală. Dacă reușeau să atingă starea de Sokushinbutsu și corpul era găsit intact la o mie de zile după moarte, însemna că efortul lor spiritual fusese încununat de succes.

Automumificarea începea cu o dietă a morții

Automumificare calugari budisti
În 2015, cercetătorii de la Centrul Medical Meander, din Olanda, au scanat o presupusă statuie antică a lui Buddha și au descoperit în interior rămășițele unui călugăr automumificat. Foto: Pinterest

În prima fază, călugării aveau voie să consume doar apă, fructe, nuci și semințe adunate din păduri și de pe munți. Scopul era pierderea în greutate.

În următoarea fază, călugării consumau rădăcini și scoarță de pin, precum și urushi, un ceai obținut din seva toxică a unui anumit arbore.

Ceaiul ajuta în special la curățarea organelor interne de paraziți. Când procesul de pregătire era gata, călugării intrau de vii în morminte, care ofereau atât loc cât să poată sta în poziția lotusului.

În morminte, călugării aveau un tub care le permitea să respire și un clopot pe care îl sunau în fiecare zi, pentru a-i anunța pe cei din templu că încă nu muriseră. De îndată ce clopotul nu mai suna, călugărul era considerat mort.

Oamenii deschideau mormântul, îndepărtau tubul pentru respirat și sigilau locul. Ulterior, mormintele erau redeschise și se verifica dacă trupurile călugărilor prezentau semne de degradare.

Unele surse spun că există 24 de „Buddha vii”, al căror proces de automumificare a fost un succes. Alții spun că au existat cu mult mai mulți, însă au fost pierduți în negura timpurilor.

Campionii automumificării sunt venerați în temple

Dacă o mumie era descoperită într-un mormânt, era scoasă din el, era îmbrăcată în haine luxoase și expusă în templu pentru a fi venerată.

Călugării budiști ale căror rămășițe se dezintegraseră aveau parte de un tratament mai simplu: erau lăsați în morminte, însă erau lăudați pentru hotărârea și efortul lor. Doar o parte dintre mumii pot fi văzute în templele din Japonia.

Una dintre cele mai venerate mumii este cea a lui Shinnyokai-Shonin, care a trăit între 1687 și 1783. Shinnoykai s-a hotărât să devină Sokushinbutsu la vârsta de 96 de ani, după 42 de zile de abstinență totală.

Mumia sa stă în poziția lotusului și se află într-un altar separat în templul Dainichi-Boo. Shinnoykai este îmbrăcat în veșminte bogate, care sunt schimbate în funcție de ritual.

Hainele sale vechi sunt folosite pentru a face amulete, care sunt apoi vândute vizitatorilor care vin la templu.

Ultimul călugăr automumificat a fost considerat nebun

Ultima persoană care a devenit Sokushinbutsu a reușit acest lucru după ce guvernul a interzis această practică în ultimii ani ai secolului XIX. Este vorba despre un călugăr pe nume Bukkai, care a murit în 1903 după ce s-a supus procedurii de iluminare, fiind considerat nebun de contemporani.

Rămășițele sale au rămas neatinse până la începutul anilor ’60, când niște cercetători au început să le studieze și au descoperit că trupul era extrem de bine conservat.

Astăzi, Sokushinbutsu este o practică ce aparține trecutului, însă interesul de a vedea aceste mumii nu a scăzut, iar oamenii se înghesuie în templele care le adăpostesc.

În afară de Japonia, alte cazuri în care călugării s-au supus de bunăvoie la mumificare au fost înregistrate în China și India.


În continuare, citește despre un mister de 2000 de ani, mumiile de sare din Iran, apoi descoperă misterele milioanelor de animale mumificate din Egiptul Antic. Iată un alt articol care s-ar putea să te intereseze: „Mumia cu trei degete” descoperită în Peru nu este umană, spun specialiștii.

Ca să știi mai mult, citește cartea „Mistici și magicieni din Tibet”

Fascinată de civilizația orientală, Alexandra David-Neel călătorește în anii 1920 în Tibet, pentru a afla mai multe despre lamaism. În peregrinările sale, vede oameni care reușesc să leviteze, să comunice telepatic sau să meargă pe apă, îl întâlnește pe Dalai Lama și descoperă perspectiva tibetanilor asupra morții și a vieții de apoi. Asistă la exorcisme și miracole și cunoaște personaje dintre cele mai stranii – mistici, vrăjitori, eremiți, alergători lung-gom-pa, așa-ziși „Buddha vii“ și mâncători de „suflu vital“. Astfel, descoperă că fenomenele metapsihice, stranii pentru gândirea occidentală, pot fi explicate prin teoriile mistice și antrenamentul spiritual practicat în Tibet. Cartea sa, „Mistici si magicieni în Tibet”, oferă mărturii tulburătoare, schimbând radical perspectiva asupra lumii „de dincolo de noi“.
Cartea „Mistici și magicieni din Tibet” se găsește cu reducere pe Cărturești, Elefant, eMag sau Libris.


Distribuie:

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu