În India, pe coasta de sud, există un oraș experimental cu totul deosebit. Se numește Auroville, este situat în statul Tamil Nadu și are aproximativ 2.500 de locuitori. Aici, se laudă „administratorii”, banii, politica și credințele religioase nu au nicio putere.
Fondat la 28 februarie 1968 de 5.000 de oameni care i s-au alăturat Mirrei Alfassa (o franțuzoaică preocupată de misticism, cunoscută drept „Mama”), acest loc este rezultatul viziunii comune lui Sri Aurobindo (a cărei adeptă fidelă a fost Mirra Alfassa) și a arhitectului Roger Anger.
Sri Aurobindo, poet și scriitor indian cu puternice conotații mistice, a fost considerat de către adepții săi un avatar, o încarnare a divinului; el a cultivat întotdeauna visul unei societăți fără diviziuni, în care toți ar putea trăi în armonie urmându-și în mod liber înclinațiile cele mai profunde.
Astfel, spre finalul anilor ‘60, adepții acestui „părinte spiritual“ au decis să se unească pentru a crea un oraș unde să pună în practică viziunea acestui om.
Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi și-au amintit momentul ca fiind „o experienţă profund spirituală” şi chiar suprarealistă. Cei „aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. În câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.
În locul ales s-au adunat oameni din 124 de țări. Fiecare a adus o mână de pământ din țara sa natală, pe care – în mod simbolic – a depus-o într-o urnă în forma florii de lotus.
Sprijinit de guvernul indian și apoi recunoscut de ONU ca parte a Patrimoniului Mondial, Auroville a început să se dezvolte cu entuziasm.
Auroville a fost proiectat astfel încât să arate de sus ca o galaxie în expansiune. Zona din jurul acestui sat spectaculos, inițial pustie, a devenit verde și luxuriantă, datorită prezenței pădurilor și a altor plante semănate de locuitori.
Consiliul și comisiile de lucru sunt singurele formațiuni guvernamentale prezente: ele sunt alese la fiecare patru ani și servesc la organizarea problemelor administrative fundamentale.
Prin Adunarea Rezidenților, fiecare locuitor poate să-și exprime opiniile și propunerile. În mare, comunitatea trăiește datorită finanțării din partea UNESCO, a Indiei, a Comunității Europene și a donațiilor particulare ale multor susținători.
Potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville se află „în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii.” Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.
Proprietatea este colectivă și activitățile se bazează pe munca de voluntariat: rezidenții trebuie să se angajeze să lucreze cel puțin cinci ore pe zi, fără cerințe speciale privind tipul de muncă ce urmează să fie prestat.
Din punct de vedere energetic, Auroville este complet independent, întrucât folosește energie solară. Se practică agricultura ecologică, iar comunitatea încearcă să recicleze orice material cu putință.
Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare.
Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.
Școala este, de asemenea, gratuită. Teoretic, oricine poate deveni cetățean al orașului Auroville, dar procesul este destul de complex și greoi, din motive evidente.
În schimb, este oricând deschis vizitatorilor. În prezent, peste 5.000 de turiști din întreaga lume sunt găzduiți în Auroville.
Vrajeala maxima…exista si bani (se platesc taxe locale, se vand produse, servicii, ec.) si politica (prin faptul ca Guvernul Indiei numeste Consiliul de Administratie al Fundatiei Auroville) si religie…sau, ma rog, o forma de meditatie religioasa ! In consecinta…Vax albina !
A fost un ashram adevarat, atata vreme cat a trait Sri Aurobindo. Singura lui greseala in viata a fost ca a dat putere cetatenei numita „Mama” care s-a mai „interesat” inainte si de alte personalitati proeminente ale vremii. Dupa moartea lui, locul a ajuns ce a ajuns, iar textul de mai sus este o penibila publicitate turistica.
Si sa vezi ce jumol le fac vizitatorilor pe mancare sau nimicuri.