Atlantropa, proiectul de drenare a Mediteranei și unire a Europei cu Africa

În 1962, scriitorul american Philip K. Dick a publicat romanul „Omul din castelul înalt”, a cărui acțiune are loc într-o realitate în care naziștii câștigă Al Doilea Război Mondial și drenează Marea Mediterană pentru a crea vaste întinderi agricole.

În general, povestea este văzută ca o alegorie a fascismului. Interesant este, însă, că tocmai cea mai neverosimilă parte din carte este și cea mai apropiată de realitate: scăderea nivelului Mediteranei.

Atlantropa văzută din spațiu (reprezentare artistică). Foto: Wikimedia

De fapt, planul fusese o propunere foarte serioasă, elaborată cu câteva decenii mai înainte de arhitectul german Herman Sörgel. Acesta și-a dedicat întreaga viață promovării ideii de a drena Mediterana și de a uni Europa și Africa într-un supercontinent, potrivit Environment and Society.

În 1929, Sörgel a scris „Proiectul Panropa: Scăderea nivelului Mediteranei, irigarea Saharei”, o carte în care și-a prezentat ideile pe larg. Trei ani mai târziu, și-a prezentat viziunea într-o altă carte, „Atlantropa”, nume sub care proiectul său utopic este amintit și astăzi.

Insistența trebuie să fi fost una dintre trăsăturile principale ale lui Sörgel, deoarece până la moartea sa, în 1952, a continuat să prezinte Atlantropa în patru cărți, peste o mie de publicații și nenumărate prelegeri, suficient pentru a avea dedicată o întreagă secțiune în arhiva Deutsches Museum din Munchen.

Herman Sörgel (1885 – 1952). Foto: Deutsches Museum

Proiectul Atlantropa al lui Sörgel presupunea crearea a trei baraje gigantice pe lângă care orice suprastructură contemporană, cum ar fi cum ar fi Barajul celor Trei Defileuri, din China, ar părea nesemnificativă.

Cel mai mare baraj avea să fie construit peste Strâmtoarea Gibraltar, între Spania și Maroc, care separă Marea Mediterană de Oceanul Atlantic.

Un al doilea baraj urma să blocheze Dardanelele și să închidă Marea Neagră. De parcă acestea două nu ar fi fost de ajuns, un al treilea baraj urma să se întindă între Sicilia și Tunisia, tăind Mediterana în două, cu niveluri diferite de apă pe ambele părți.

Harta Atlantropei. Proiectul lui Sörgel prevedea și irigarea Saharei și crearea unor mări interioare în Africa. Foto: Ullstein Bild

Mediterana este alimentată de mai multe ape curgătoare, dar principala sursă este Oceanul Atlantic, astfel încât coborârea nivelului mării nu ar fi fost o sarcină dificilă, odată ce Strâmtoarea Gibraltar ar fi fost închisă.

Beneficiile Atlantropei aveau să fie numeroase, potrivit lui Sörgel și adepților săi. Fiecare baraj urma să furnizeze cantități enorme de energie, alimentând Europa cu tot curentul electric necesar.

Scăderea nivelului mării avea să creeze noi și întinse terenuri agricole de-a lungul coastei, oferind statelor europene spațiu suplimentar, conform Atlas Obscura.

Harta generală a proiectelor hidroelectrice din Atlantropa. Foto: Wikimedia

Oricât de ciudat părea, Atlantropa a fost răspunsul lui Sörgel la sentimentul de disperare care a cuprins Europa după Primul Război Mondial.

Șomajul în masă, sărăcia și conflictele dintre principalele țări europene au făcut ca viitorul să pară întunecat și incert. Sörgel a fost mișcat de îngrijorările vremii sale și a căutat răspunsuri pentru întreaga Europă, nu doar pentru Germania.

Fiind un pacifist convins, Sörgel susținea că realizarea Atlantropei avea să conducă Europa spre un viitor luminos, dincolo de război și sărăcie.

Datorită dimensiunii sale, Atlantropa necesita cooperarea între țări, dând naștere unei interdependențe care avea să excludă viitoarele conflicte armate.

Forța de muncă necesară pentru a construi Atlantropa putea menține ocupați timp de zeci de ani milioane de muncitori, iar energia ieftină avea să stimuleze economia la niveluri de creștere fără precedent, afirma Sörgel.

Publicul german a fost vrăjit de acest plan. Mass-media i-au dedicat nenumărate articole, iar Sörgel a atras un număr semnificativ de adepți.

În cele din urmă, a fondat Institutul Atlantropa pentru a-și promova modelul mondial. Dar, în ciuda popularității ideii și a eforturilor neobosite ale lui Sörgel, Atlantropa nu a prins aripi niciodată.

Odată ce naziștii au preluat puterea în Germania, Sörgel le-a prezentat și lor ideea. Numai că, spre deosebire de nemții din romanul lui Philip K. Dick, noii conducători nu erau interesați să construiască baraje.

Schiță a barajului care urma să lege Europa de Africa. Imagine din cartea „Proiectul Panropa: Scăderea nivelului Mediteranei, irigarea Saharei”, de Hermann Sörgel

În schimb, naziștii au căutat să cucerească așa-numitul Lebensraum („spațiu vital”) în stilul clasic: invadând și ocupând țările vecine.

Pentru o scrută vreme după înfrângerea celui de-Al Treilea Reich, Aliații au luat în considerare ideea, dar au respins-o rapid ca fiind complet nerealistă, mai ales având în vedere că Europa trebuia reconstruită.

Intrarea în scenă a energiei nucleare a estompat și mai mult farmecul hidroelectricității. Deși Institutul Atlantropa a rezistat până în 1960, ideea Atlantropa a murit odată cu Sörgel, în 1952.

Ca să știi mai mult

Bazându-se pe analiza unor documente desecretizate, autorii cărții susțin că arhitecții-cheie ai Uniunii Europene au fost recrutați din rândurile acelorași tehnocrați care schițaseră anterior planurile pentru o Europă postbelică sub controlul naziștilor și al infamului cartel chimico-farmaceutic IG Farben.

Comandă cartea „Rădăcinile naziste ale Bruxelles UE” pe eMag.


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.

Lasă un comentariu