Provenit dintr-o familie modestă, Franco a ales cariera militară încă din tinerețe.
Experiența acumulată în reorganizarea Legiunii străine spaniole între 1920 și 1922, precum și în reprimarea mișcării lui Abd-el-Krim din Maroc, între 1921 și 1926, l-au propulsat în funcția de cel mai tânăr general, atât din armata spaniolă, cât și din Europa. În februarie 1936, scena politică spaniolă era marcată de confruntarea dintre Frontul Popular, reprezentând stânga, și Frontul Național, al dreptei.
Victoria strânsă a Frontului Popular a declanșat reforme politice și economice contestate vehement de dreapta spaniolă, în special de Biserica Catolică și armată. În același an, o conspirație militară anti-republicană, inițiată de generalul Emilio Mola, a început să prindă contur.
Franco s-a alăturat acesteia în iulie 1936, printr-un pronunciamento, preluând comanda armatei spaniole din Maroc și lansând o ofensivă din sudul Spaniei pentru răsturnarea guvernului republican. Acest act a marcat începutul Războiului Civil Spaniol.
În septembrie 1936, Franco a fost numit comandant șef al armatei naționaliste, iar în octombrie, a fost proclamat la Burgos generalisimo și șef al statului.
Eliminând potențialii rivali politici, Franco a unificat, în 1937, diverse formațiuni de dreapta, inclusiv Falanga Spaniolă și carliștii, într-un singur partid, care a devenit unicul partid acceptat după 1939.
Cu sprijin militar semnificativ din partea Germaniei naziste și Italiei fasciste, Franco a cucerit treptat orașele spaniole. Barcelona a căzut în ianuarie 1939, urmată de Madrid în martie, ducând la victoria forțelor fasciste în aprilie 1939.
În ciuda presiunilor exercitate de Hitler, Franco a reușit să mențină neutralitatea Spaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Contextul Războiului Rece, anticomunismul fervent al lui Franco și poziția geostrategică a Spaniei au condus la o alianță cu Statele Unite în 1953, permițând stabilirea de baze americane în Peninsula Iberică.
Ulterior, Spania a fost admisă în Organizația Națiunilor Unite în 1955 și recunoscută de Vatican în același an.
Prin măsuri economice liberale implementate de tehnocrați, Franco a inițiat în 1959 o perioadă de creștere economică spectaculoasă, transformând Spania dintr-o țară sărăcită de război într-o economie prosperă.
În 1947, Franco și-a asumat dreptul de a numi un succesor regal, iar în 1969 l-a desemnat pe prințul Juan Carlos de Bourbon, nepotul regelui Alfonso al XIII-lea, pentru a continua moștenirea sa politică.
Chiar și după moartea lui Franco în 1975, guvernele socialiste ulterioare au abordat cu prudență trecutul franchist, evitând acțiuni care ar fi putut destabiliza fragila democrație spaniolă. Cultul personalității lui Franco a început imediat după numirea sa ca șef al forțelor naționaliste în 1936.
Propaganda îl prezenta drept salvatorul Spaniei de pericolul unui complot iudeo-masono-bolșevic, o temă promovată anterior de presa de dreapta împotriva stângii.
Cultul personalității sale a fost alimentat și de conexiunile cu trecutul imperial al Spaniei și de analogii cu Reconquista, prezentând recucerirea teritoriului de sub controlul forțelor republicane ca o nouă luptă împotriva unor invadatori.
Simbolul franchist, „jugul și săgețile”, îmbina tradiția cu prezentul, iar retorica sa combina referințe la figuri istorice precum Ferdinand și Isabella cu elemente de nazism și fascism.
