Unicitatea amprentelor digitale era cunoscută încă din Antichitate, însă abia britanicul William Herschel a fost cel care le-a descoperit utilitatea în identificarea persoanelor și prevenirea infracțiunilor.
Întrebuințarea amprentelor digitale ca marcă a identității personale are o istorie îndelungată. Încă de acum 4.000 de ani, babilonienii le foloseau pentru a semna contracte. În China, erau folosite astfel încă din secolul XI î.e.n.
De acolo, practica a ajuns în Persia odată cu dinastia Timur Lenk, în secolul XIV. La acea vreme, istoricul Rashid al-Din Tabib afirma:
„Experiența arată că nu există doi oameni ale căror degete să fie exact la fel.”
Cu toate acestea, sistemul modern de prelevare a amprentelor digitale a apărut abia la mijlocul secolului XIX. William Herschel, un magistrat britanic trimis în India, era preocupat de cazurile în care oamenii refuzau să recunoască contractele semnate de mână sau cu sigiliu.
De asemenea, văzuse că astfel de contracte erau uneori semnate lăsând o urmă cu unghia sau cu un dinte. În 1858, a observat că un localnic care urma să-i furnizeze materiale de construcție, în loc să semneze contractul cu interiorul palmei, a pus pe hârtie dosul palmei.
Surprins, Herschel a început să studieze amprentele și a descoperit că semnarea contractelor doar cu vârful degetelor, în locul întregii palme, era mai practică. De-a lungul timpului, magistratul a adunat o colecție uriașă de amprente și a început să le analizeze, până când s-a convins că acestea nu se schimbă în timp și că amprentele fiecărei persoane sunt unice și irepetabile.
În 1877, într-un raport adresat guvernatorului Bengalului, a susținut că amprentele digitale erau „o metodă mult mai infailibilă (sic!) de identificare a persoanelor decât fotografia”. Herschel le folosea pentru a se asigura că pensiile nu erau încasate de impostori.
Amprentele digitale intră în arsenalul polițiștilor
În 1880, englezul Henry Faulds, chirurg la un spital din Tokyo, a început să se intereseze și el de amprentele digitale, concluzionând că acestea erau unice în cazul fiecărei persoane.
Faulds, care a descris și metodele de obținere a amprentelor, credea chiar că aceste particularități puteau fi folosite la rezolvarea crimelor. Întors în Marea Britanie în 1886, a prezentat ideea poliției britanice și lui Charles Darwin, care l-a pus în legătură cu vărul său, Francis Galton.
Acesta din urmă a folosit datele strânse de Faulds și Herschel și a confirmat ideea că amprentele fiecărei persoane sunt unice. Mai mult, Galton a calculat că probabilitatea de a găsi două amprente identice este de una la 64 de miliarde.
Tot ce mai rămânea de făcut era să pună în practică aceste cunoștințe pentru a rezolva crime, iar acest lucru s-a întâmplat la Buenos Aires în 1892.
O femeie pe nume Francesca Rojas și-a ucis ambii copii și apoi s-a rănit singură intenționat și a înscenat o agresiune, dând vina pe un vecin violent. Bărbatul a fost interogat cu asprime, dar a insistat asupra nevinovăției lui.
Inspectorul Eduardo Alvarez a descoperit adevărul datorită unei amprente identificate pe o pată de sânge de pe ușă. Confruntată cu aceste dovezi, criminala a mărturisit.
O coincidență incredibilă
Lovitura finală în favoarea amprentelor digitale a fost dată în 1903, odată cu cazul încarcerării lui William West.
Acesta fusese confundat cu un deținut deja încarcerat, Will West, deoarece nu doar numele, ci și semnalmentele fizice și imaginile lor erau aproape identice. Singurele caracteristici care prezentau deosebiri evidente erau amprentele.
Datorită acestei coincidențe, noua metodă de verificare a identității s-a răspândit încet-încet în Statele Unite, iar în 1924 FBI a creat o bază de date care astăzi conține zeci de milioane de înregistrări.
