Amfiteatrele anatomice, „arenele” unde chirurgii realizau disecții publice

Disecarea cadavrelor umane a fost, încă de la începuturile istoriei medicinei, principala modalitate prin care anatomia era predată și studiată. Generații de medici au învățat și și-au perfecționat metodele urmărind disecții și operații realizate de alți chirurgi.

În zilele noastre, practica standard în facultățile de medicină prevede ca studenții sau medicii stagiari să stea la câțiva metri distanță de masa de operație, asigurându-se că nu îi încurcă pe cei ce realizează intervențiile.

Unele facultăți au punți de observare speciale, dar odată cu apariția camerelor de luat vederi prezența studenților în sala de operații nu mai este necesară în toate instituțiile de învățământ.

Cum arătau amfiteatrele anatomice

Amfiteatrul din Leiden
Amfiteatrul anatomic din Leiden. Desen realizat în 1610 de Jan Cornelisz. Foto: Wikimedia

Multe universități din epoca Renașterii au construit săli de operație speciale, dotate cu balcoane de unde studenții puteau urmări intervenția. Acestea erau numite amfiteatre anatomice.

În centrul încăperii se afla masa de operație, care era înconjurată de mai multe trepte circulare, asemenea tribunelor din amfiteatrele romane. Din aceste locuri, studenții puteau observa îndeaproape procedurile.

Primele amfiteatre anatomice au apărut în Italia secolului XV ca răspuns la cerințele de eficiență în predarea medicinei și la numărul tot mai mare de studenți.

Amfiteatre anatomice
Amfiteatrele erau singurele locuri unde studenții puteau urmări disecții. Foto: History Collection

Prima descriere a unui amfiteatru anatomic a fost realizată în 1493 de Alexander Benedetti:

„Un amfiteatru temporar ar trebui să fie înființat într-un loc bine ventilat, cu scaune de jur împrejur și cu o dimensiune care să permită prezența unui număr mare de spectatori, fără ca cei care fac disecțiile să fie deranjați.

Apoi, trebuie să existe un singur Praefectus care să urmărească totul și să îi coordoneze pe oameni. Trebuie să existe paznici care să controleze publicul curios care intră în amfiteatru.”

În acele vremuri, disecțiile erau foarte rare deoarece practica era reglementată strict de biserică. În fiecare an erau permise doar câteva disecții.

Muzică în pauze și lumânări parfumate pentru a acoperi duhoarea

Fiind vorba de o practică relativ nouă, chirurgii duceau lipsă de cadavre. Astfel, mulți anatomiști au fost nevoiți să se aprovizioneze ilegal, de la hoții de cadavre.

Primele amfiteatre anatomice erau structuri temporare ridicate în afara universității. Primul amfiteatru de anatomie permanent a fost construit la Universitatea din Padova, în nordul Italiei, în 1594.

Înființarea sa a fost una dintre cele mai importante realizări ale științei medicale din secolul XVI, deoarece a plasat anatomia la baza studiilor medicale.

Amfiteatrul din Padova
Amfiteatrul din Padova, cel mai vechi amfiteatru anatomic permanent. Foto: Wikimedia

Amfiteatrul anatomic din Padova putea găzdui aproximativ 200 de spectatori, potrivit revistei Nature. Primul rând le era rezervat profesorilor de anatomie, oficialilor universității, consilierilor și membrilor colegiului medical și reprezentanților nobilimii venețiene.

Al doilea și al treilea rând le erau rezervate studenților. Al patrulea, al cincilea și al șaselea rând le erau destinate celorlalți spectatori.

Nu existau scaune, astfel că observatorii erau nevoiți să stea în picioare ca să urmărească disecția cadavrelor umane – în mare parte criminali executați sau pacienți decedați la spital.

Amfiteatrul din Padova 02
Balcoanele amfiteatrului nu erau prevăzute cu scaune, iar observatorii erau nevoiți să stea în picioare. Foto: Wikimedia

O disecție completă dura uneori și două săptămâni. Pentru a distra vizitatorii, în pauzele dintre sesiuni erau aduși muzicieni și se aprindeau lumânări parfumate pentru a acoperi duhoarea.

Disecțiile erau efectuate în lunile mai reci ale anului, pentru a întârzia putrefacția. Amfiteatrul a fost utilizat până în 1872, când facultatea de medicină și-a schimbat sediul. Structura există și astăzi și este bine conservată.

Amfiteatrul din Leiden a devenit o atracție turistică

Amfiteatrul anatomic din Leiden
Reconstituire a amfiteatrului din Leiden, expusă la Muzeul Boerhaave din Leiden. Foto: Wikimedia

În 1597, la numai trei ani după construirea amfiteatrului din Padova, al doilea amfiteatru permanent a fost construit în Leiden, Olanda.

Precum cel din Padova, amfiteatrul din Leiden avea șase rânduri de balcoane. Disecțiile publice aveau loc iarna, iar la ele asistau studenți și chirurgi, precum și oameni obișnuiți, care plăteau o taxă de vizionare.

Vara, în amfiteatru erau expuse diverse curiozități, inclusiv schelete umane și de animale, mumii egiptene și antichități romane.

Datorită acestor expoziții, amfiteatrul a devenit o atracție turistică populară. Amfiteatrul a fost închis în 1821, când departamentul de anatomie a fost transferat într-o clădire nouă.

Un alt amfiteatru anatomic important al vremii a fost construit în 1636 la Londra. Avea dimensiuni și forme similare teatrului din Padova, dar avea patru rânduri de scaune în loc de șase.

Disecțiile publice erau adevărate spectacole. Durau trei zile și se încheiau cu o sărbătoare.

Amfiteatrul din Bologna a fost o adevărată operă de artă

Unul dintre cele mai celebre amfiteatre anatomice a funcționat în Bologna, Italia. A fost construit între 1636 și 1638 în Palatul Archiginnasio și era o adevărată bijuterie arhitecturală.

Avea pereți din lemn de brad sculptat, un tavan din lemn de cedru ornat cu sculpturi și un scaun profesoral impunător, așezat la trei metri deasupra solului.

Amfiteatrul din Bologna
Amfiteatrul din Bologna. Foto: globonaut.eu

Timp de trei sute de ani, teatrul a fost un obiect de venerație și admirație în rândul vizitatorilor. A fost complet distrus în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După război, amfiteatrul a fost reconstruit, folosind toate piesele originale recuperate dintre dărâmături.

La începutul secolului XX, amfiteatrele anatomice au căzut în desuetudine. „Lovitura finală” a venit odată cu apariția teoriei microbilor.

Ideea că spectatorii și medicii ar putea contamina sala de operații a dus la un control mai riguros al intervențiilor, iar accesul publicului a fost puternic restricționat.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu