Afacerea Dreyfus: Eroarea judiciară care a divizat Franța 12 ani

Condamnarea, degradarea și deportarea lui Alfred Dreyfus pe Insula Diavolului erau deznodământul unui caz de spionaj care ținea Franța sub presiune încă de la sfârșitul anului 1894. Totuși, era numai începutul a ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Afacerea Dreyfus, o eroare judiciară care a creat o asemenea senzație, încât a divizat în două tabere și aproape a blocat armata și guvernul Franței timp de 12 ani.

În curtea Școlii Militare din Paris erau încolonați numeroși soldați, în timp ce condamnatul era condus în fața unui general călare. Afară, o mulțime de circa 20.000 de oameni care scandau „Moarte trădătorului! Moarte evreului!“

În dimineața zilei de 5 ianuarie 1895, la ora 9.00, se citește sentința și generalul strigă:

„Alfred Dreyfus, nu ești vrednic să porți arme. În numele poporului francez, te degradăm!“

„Trădătorul: degradarea lui Alfred Dreyfus în Curtea Morland a Școlii Militare din Paris”. Foto: Wikimedia

„Soldați, degradați un om nevinovat. Soldați, dezonorați un om nevinovat!“, a strigat prizonierul.

Un sergent din Garda Republicană s-a îndreptat spre ofițerul condamnat și i-a smuls de pe caschetă și de pe mânecile uniformei însemnele gradului.

Sergentul i-a rupt apoi nasturii tunicii și vipușca de la pantaloni. În cele din urmă, a tras din teacă sabia ofițerului și a frânt-o pe genunchi.

Insula Diavolului
Încarcerarea pe Insula Diavolului însemna aproape sigur o condamnare la moarte. Foto: Pinterest

După ce a fost plimbat prin fața trupei, bărbatul degradat a fost urcat într-un furgon al poliției și dus ca orice criminal de drept comun la închisoarea orașului.

Două zile mai târziu, Dreyfus, în lanțuri, a fost urcat în tren cu destinația La Rochelle. Acolo aștepta un vapor care îl va duce pe Insula Diavolului din Guyana Franceză, pe coasta de nord-est a Americii de Sud.

Pentru cei mai mulți prizonieri, faimoasa colonie penitenciară echivala cu condamnarea la moarte.

„Infamul D“

Ținând sub supraveghere Ambasada Germaniei de la Paris, serviciul de contraspionaj al armatei franceze a aflat, dintr-o serie de hârtii sustrase de femeia de serviciu, că germanii primiseră planurile fortificațiilor lor din partea unui agent cu numele de cod Jacques Dubois, sau „infamul D“.

Nici șeful contraspionajului, colonelul Jean-Conrad Sandherr, și nici adjunctul său, maiorul Hubert Joseph Henry, nu cunoșteau identitatea trădătorului, până când, la 17 septembrie 1894, în caz a apărut o pistă.

O asemănare de scris i-a pecetluit soarta

În acea zi, maiorul Henry a primit o hârtie: un borderou scris de mână pe foiță subțire, cu lista unor informații militare de vânzare. Pe listă figurau și detalii despre noul tun de 120 de milimetri.

Henry presupunea că acestea ar fi putut fi furnizate numai de un ofițer de artilerie din Statul Major. Cercetând registrul, maiorul a descoperit numele lui Alfred Dreyfus.

Maiorul Henry
Maiorul Henry era cel mai înflăcărat susținător al vinovăției lui Dreyfus. Foto: Pinterest

Scrisul de mână dintr-un raport alcătuit de Dreyfus cu un an înainte semăna oarecum, la prima vedere, cu cel din borderou. Henry și-a convins repede colegii că Alfred Dreyfus trebuia să fi fost „infamul D“.

Deși nimeni nu se pronunțase deschis, ca evreu, Dreyfus era un țap ispășitor convenabil.

Pentru elita ofițerilor francezi, evreii erau elemente străine. Născut în Alsacia, Dreyfus putea trece drept progerman, chiar dacă părinții lui părăsiseră disputata provincie în urmă cu 20 de ani, când fusese anexată de Germania.

Alfred Dreyfus
Alfred Dreyfus n-a avut nicio șansă la proces. Foto: Wikimedia

În dimineața zilei de 13 octombrie, dimineața, Dreyfus a primit o convocare ciudată. Lunea următoare trebuia să se prezinte la raport la șeful de stat-major, în ținută civilă.

Conformându-se, s-a trezit în fața a doi ofițeri și doi polițiști, neștiind că maiorul Henry se ascunsese după o draperie.

Acuzare, proces, condamnare

Căpitanului uimit i s-a cerut să scrie o notă prin care să solicite restituirea documentelor furnizate înainte de a pleca în manevre. A început să scrie, dar apoi s-a oprit, tremurând.

Ce însemna asta? Șarada s-a încheiat când unul dintre ofițeri i-a spus:

„Dreyfus, în numele legii, te arestez! Ești acuzat de înaltă trădare.“

Dreyfus a vrut să știe în baza căror probe. I s-a răspuns că dovezile erau copleșitoare. Susținându-și nevinovăția și declarând că fusese victima unui complot, Dreyfus a ajuns la închisoare. Arestarea a fost confirmată în presa pariziană abia la 1 noiembrie.

Când, la 19 decembrie, Dreyfus a apărut în fața Curții Marțiale, publicul a fost evacuat imediat ce apărarea a menționat „singura probă a acuzării“, borderoul.

Doi dintre cei cinci experți grafologi solicitați să cerceteze documentul au afirmat că nu putea fi scris de Dreyfus. Ceilalți trei susțineau că era scrisul lui Dreyfus.

Chiar și dintre aceștia, unul – Alphonse Bertillon – a precizat că rândurile scrise după dictare de către Dreyfus în biroul șefului de stat-major la 15 octombrie nu semănau cu cele din borderou.

Dar Bertillon a concluzionat că acuzatul și-a schimbat intenționat scrisul în timpul dictării — adică propozițiile scrise cu martori ar fi fost false.

Esterhazy
Esterhazy este considerat adevăratul trădător din afacerea Dreyfus. Foto: Wikimedia

După patru zile de depoziții neconvingătoare ale acuzării și o prezență calmă, fără patos, a acuzatului, juriul s-a retras să delibereze. În acest moment a sosit un mesager de la Ministerul de Război.

Așteptându-se să primească noi dovezi, judecătorii au citit în fapt un ordin al ministrului ca Dreyfus să fie găsit vinovat. Seara târziu, completul de ofițeri vota în unanimitate condamnarea acuzatului pentru trădare.

În căutarea adevăratului vinovat

În vara anului 1895, la câteva luni după ce Alfred Dreyfus fusese deportat pe Insula Diavolului, locotenent-colonelul Marie-Georges Picquart devenea șef al contraspionajului.

Întrucât militarii înțeleseseră ce puține dovezi avuseseră împotriva lui Dreyfus, Picquart fusese instruit să intercepteze și să citească toată corespondența acuzatului și să controleze în continuare tot ce se arunca în coșul de gunoi al misiunii diplomatice germane.

Fotografie a borderoului (13 octombrie 1894). Originalul a dispărut în 1940. Foto: Wikimedia

În martie 1896, locotenent-colonelul a primit de la femeia de serviciu fragmente de petit bleu, un înscris folosit de un serviciu special de curierat care funcționa la Paris.

Înscrisul părea să fi fost aruncat la gunoi înainte de expediere, era adresat maiorului Marie-Charles-Ferdinand Walsin-Esterhazy și îi solicita „o explicație mai detaliată decât cea de ieri privitor la chestiunea în discuție“.

Esterhazy era fiul unui general francez aparținând ramurii nelegitime a familiei maghiare Esterhazy, o dinastie foarte bogată. Deși era căsătorit cu o femeie care avea propriile ei venituri, Esterhazy părea mereu în criză de bani pentru viața desfrânată dusă la Paris.

Simțind că dăduse de urma altui spion, Picquart a început să-l urmărească și l-a surprins de două ori vizitând misiunea germană. În august, șeful contraspionajului a obținut două scrisori ale lui Esterhazy.

Scrisul său era identic cu cel de pe faimosul borderou, singura dovadă a condamnării căpitanului Dreyfus. Când Picquart s-a arătat gata să dovedească faptul că Esterhazy – și nu Dreyfus – era trădătorul, un superior l-a sfătuit să nu redeschidă cazul.

Aflând că șeful său poate dovedi nevinovăția lui Dreyfus, maiorul Henry s-a pregătit să falsifice noi probe incriminatoare pentru prizonier.

Intră în scenă Émile Zola

J accuse
Faimosul articol al lui Émile Zola, apărut în publicația L’Aurore. Foto: Wikimedia

Presa a aflat, inevitabil, despre noile dovezi în cazul Dreyfus. Cercurile militare și guvernamentale admiteau cu greu ideea că altcineva ar fi fost trădătorul.

Temându-se că eforturile de a-l demasca pe Esterhazy vor fi blocate de superiorii săi militari, Picquart și-a dezvăluit suspiciunile avocatului, autorizându-l pe acesta să le prezinte guvernului.

Avocatul i-a mărturisit unui senator simpatizant că se poate dovedi că borderoul îi aparținea lui Esterhazy, nu lui Dreyfus. La rândul său, senatorul l-a informat pe Mathieu, fratele lui Alfred.

La 15 noiembrie 1897, Mathieu Dreyfus l-a acuzat în mod oficial pe Esterhazy de trădarea pentru care fusese condamnat fratele lui — având grijă ca o copie a scrisorii trimise Ministerului de Război să ajungă și la principalele ziare din Paris.

Hotărând să braveze, Esterhazy a cerut judecarea la Curtea Marțială. Militarii au strâns rândurile în jurul său și a fost achitat. După Emile Zola, sentința reprezenta „lovitura de grație dată întregului adevăr și întregii justiții“.

Pe 13 ianuarie 1898, Zola a adresat o scrisoare deschisă președintelui republicii, Félix Faure. Sub titlul „J’accuse…!” („Acuz…!”), ziarul liberal L’Aurore (al viitorului prim-ministru Georges Clemenceau) a publicat-o pe prima pagină.

În scrisoarea sa, Zola acuza șapte ofițeri de rang înalt și trei experți grafologi că fabricaseră dovezile împotriva lui Dreyfus și că uneltiseră să-și acopere vinovăția atunci când faptele deveniseră cunoscute.

Eliberare Dreyfus
Alfred Dreyfus, la eliberarea de pe Insula Diavolului. Foto: Wikimedia

Așa cum, de fapt, voise Zola, senzaționalele acuzații i-au atras acestuia un proces de calomnie. După demersuri tumultuoase în care militarii și-au dat pe față duplicitatea, Zola a fost găsit vinovat, amendat cu 3.000 de franci și condamnat la un an de închisoare.

În așteptarea judecării recursului, Zola s-a refugiat în Anglia, rămânând acolo până în iunie 1899.

Cazul se redeschide

Procesul și condamnarea lui Zola păreau să împartă țara în două: apărătorii militarilor și susținătorii nevinovăției lui Dreyfus. Pentru rolul jucat în dezvăluirea conspirației, Picquart a fost exclus din armată (mai târziu a fost reîncadrat).

La 30 august 1898, Henry a cedat interogatoriilor, a mărturisit fabricarea dovezilor și a fost arestat. A doua zi, paznicii l-au găsit mort în celulă, cu gâtul tăiat cu briciul.

„Alfred Dreyfus în celula sa.” Prima pagină a Le Petit Journal, 20 ianuarie 1895 (desen de Fortuné Méaulle ). Foto: Wikimedia

Esterhazy a fugit la Londra, unde și-a recunoscut vinovăția; avea să rămână în exil până la moarte — un sfert de secol mai târziu.

În iunie 1899, verdictul în procesul Dreyfus a fost anulat și a început rejudecarea cazului. Îmbătrânit enorm după aproape cinci ani de detenție, fostul căpitan a ajuns în Franța spre a da din nou ochi cu acuzatorii.

Speranțele de reabilitare îi erau spulberate brutal, căci noua Curte Marțială îl găsea din nou vinovat de trădare — dar cu circumstanțe atenuante — și îl condamna la zece ani de detenție.

Ținând cont de starea sănătății deținutului, după zece zile, ministrul de Război l-a grațiat. Acceptând iertarea fără tragere de inimă, Dreyfus a jurat să lupte în continuare pentru reabilitare.

După șapte ani de eforturi susținute, partizanii lui Dreyfus au reușit să obțină casarea verdictului Curții Marțiale la data de 12 iulie 1906. Dreyfus a fost reîncadrat în armată și înaintat la gradul de maior.

Într-o ceremonie care a avut loc la 20 iulie, tot la Școala Militară, a fost reabilitat în mod oficial și făcut Cavaler al Legiunii de Onoare.

„Trăiască Dreyfus!“, s-a strigat. „Nu“, a răspuns el, „trăiască adevărul!“


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.
>