Se spune că civilizația a început, în mod independent, în șase locuri din lume, numite „leagăne ale civilizației”. Două dintre ele se află în Orientul Mijlociu, două în Asia și două în Lumea Nouă.
Cele două locuri din Orientul Mijlociu fac parte dintr-o regiune mai mare, numită „Cornul Abundenței”, care cuprinde părți din Irak, Turcia, Iran, Siria, Liban, Israel, Palestina, Iordania și Egipt.
Regiunea se întinde de-a lungul graniței Peninsulei Arabe, de la țărmul Mării Mediterane și până la Golful Persic. Include situri arheologice importante, precum cele din Mesopotamia, Gobekli Tepe și Ierihon.
Regiunea este numită „leagăn al civilizației” fiindcă aici se află unele dintre cele mai timpurii dovezi ale transformării omului din Neolitic din vânător-culegător în agricultor.
Un sat străvechi
În „inima” Cornului Abundenței, în Siria, pe o movilă artificială acum înghițită de ape, s-a aflat așezarea antică Abu Hureyra.
Movila, care are diametrul de aproape 500 de metri și înălțimea de 8 metri, se afla cândva pe uscat, lângă Râul Eufrat. Însă, după crearea lacului Assad, a fost acoperită de apă.
Situl este format din două sate, pe care arheologii le numesc „Abu Hureyra 1” și „Abu Hureyra 2”, care au înflorit timp de 4.000 de ani. Satul Abu Hureyra 1 a fost fondat în Mezolitic, acum aproximativ 13.500 de ani. Oamenii care trăiau aici erau vânători-culegători.
Însă Abu Hureyra 2, așezare ale cărei baze au fost puse mai târziu, în Neolitic, a fost un sat de agricultori. Asta înseamnă că locuitorii acestei așezări au început ca vânători-culegători și au trecut treptat la agricultură, fiind primii agricultori din lume.
La începuturi, satul era alcătuit din colibe mici, cioplite în gresia moale a teraselor. Acoperișurile erau formate din vreascuri și crengi, fiind susținute de stâlpi de lemn.
Fiecare colibă avea o zonă de depozitare subterană pentru păstrarea produselor alimentare. Sătenii vânau, pescuiau și adunau plante sălbatice.
Pe timp de vară, prin zonă treceau turme de gazele și probabil că locuitorii le vânau masiv. Faptul că o cantitate mare de mâncare a fost disponibilă într-un timp scurt a fost, probabil, unul dintre motivele pentru care oamenii s-au stabilit permanent aici.
Animalele erau jupuite și carnea era procesată și depozitată, pentru a fi consumată ulterior. Printre plantele pe care oamenii le adunau se numărau și cereale precum grâul și secara sălbatică.
Cum au trecut acești oameni la agricultură?
Tranziția spre agricultură a început în epoca numită Dryasul Inferior (acum 12.900-11.700 de ani), când Pământul a trecut printr-o perioadă de răcire accelerată. Climatul uscat și rece a distrus majoritatea plantelor comestibile și a perturbat migrația gazelelor, obligând locuitorii să se relocheze.
Abu Hureyra a rămas abandonat vreme de peste 1000 de ani. În timpul exilului, oamenii au învățat să cultive diverse plante. Când s-au întors, cu circa 11.000 de ani în urmă, după ce clima a devenit mai blândă, nu mai erau vânători-culegători, ci agricultori.
Arheologii au găsit o varietate de semințe străine de acest loc, precum cele de ovăz, orz și linte. În același timp, speciile de cereale sălbatice pe care oameni le culegeau înainte au dispărut.
Dinții descoperiți în sit au urme microscopice de uzură, care sunt rezultatul consumului de mâncare gătită. Dinții descoperiți la adâncime mai mare (adică dinții primilor locuitori ai satului) arată că mâncarea era consumată în mare parte crudă.
Astfel, nu numai că dieta oamenilor s-a schimbat, dar a existat și o schimbare remarcabilă a felului în care aceștia își pregăteau mâncarea.
Oasele spun, și ele, o poveste. Deformările scheletelor arată că oamenii depuneau eforturi mari pentru a căra diverse obiecte sau că stăteau îngenuncheați timp îndelungat atunci când măcinau cereale.
În timpul săpăturilor, s-au descoperit numeroase vertebre teșite și degete de la picioare deteriorate de artrită, ceea ce arată că pregătirea cerealelor pentru consum era cea mai intensă activitate din sat.
Abu Hureyra a fost descoperit și excavat în anii ’70, în timpul creării Lacului Assad.
