Pe peninsulă, noaptea, luminile atent plasate fac să pară că zidurile antice respiră din nou. Magazinele și cafenelele moderne se intersectează cu coloanele căzute ale unor temple care au servit drept seifuri pentru averi.
Cei care calcă pe aici astăzi nu bănuiesc că, acum aproape 2.700 de ani, același pământ a fost udat de lacrimi și de sânge. Legenda spune că nimic din ce crește aici nu este întâmplător. Zeița Side, al cărei nume înseamnă rodie, se plimba odinioară pe malul râului Manavgat cu fiica și nimfele ei.
Când a rupt o ramură pentru copil, copacul a sângerat – era o nimfă deghizată. În încercarea de a pleca, picioarele i s-au transformat în rădăcini, iar zeița a devenit ea însăși un rodier.
Cu ultimele cuvinte, le-a cerut nimfelor să nu mai rupă niciun copac, căci orice plantă ar putea ascunde un zeu. Fructele ei, de culoarea sângelui, au ajuns emblema orașului – gravate pe monede și pe ziduri.
Templele antice transformate în bănci prospere
Dar Side nu este doar mitologie. Coloniștii din Rodos au tăiat livezile de rodii și au construit pe o peninsulă lungă de 1,5 kilometri. În secolul 2 d.Hr., așezarea a cunoscut epoca de aur. Atunci, templele deveniseră bănci sigure: nimeni nu îndrăznea să fure din lăcașurile zeilor.
Iar în piața principală, în mod paradoxal, a funcționat cea mai mare piață de sclavi din istoria omenirii.
Prezentul conviețuiește cu umbrele trecutului
Astăzi, contrastul este izbitor. Ruinele sunt presărate printre terase și buticuri care vând nazar boncuğu, ochiul albastru turcesc. Vizitatorii pot face plimbări printre vestigii, în timp ce mirosul de cafea se amestecă cu aerul sărat al Mediteranei.
Seara, iluminatul scoate în evidență fiecare piatră străveche, iar orașul pare că își dezvăluie o altă față – nici complet trecut, nici întru totul modern. O vizită aici nu este doar despre istorie, ci despre senzația că timpul, pe alocuri, a amorțit.
