Un seism detectat în 1979 sub statul Utah părea o anomalie de neglijat. Nimeni nu l-a simțit la suprafață, iar magnitudinea de 3,8 nu părea să justifice întrebările pe care le ridica.
Abia după 46 de ani, oamenii de știință au confirmat că nu a fost o excepție improbabilă, ci prima piesă a unui puzzle care rescrie regulile geofizicii.
Sub orașul Randolph, la intersecția granițelor dintre Utah, Idaho și Wyoming, în dimineața zilei de 24 februarie 1979, Pământul s-a rupt la aproximativ 90 de kilometri sub nivelul mării. Adâncimea era greu de crezut.
Teoria dominantă spunea că sub continente, mantaua superioară este prea fierbinte și prea maleabilă pentru a permite o fractură bruscă. Rocile ar trebui să curgă lent, nu să se spargă. Totuși, datele seismice păstrate de-a lungul deceniilor spuneau altceva.
George Zandt, geolog la Universitatea din Utah la acea vreme, a fost primul care a sugerat că originea seismului se afla în mantaua superioară. Ideea a fost primită cu scepticism larg.
Comunitatea științifică nu putea accepta cu ușurință că un cutremru s-a produs acolo unde, prin definiție, nu ar fi trebuit să fie posibil.
Cum au demonstrat cercetătorii existența fenomenului?
Abia recent, echipa condusă de profesorul Keith Koper a reluat investigația. Cercetătorii au reexaminat în detaliu undele seismice ale evenimentului din 1979 și le-au comparat cu alte opt cutremure suspecte din nordul Utahului și sud-vestul Wyoming-ului.
Concluzia a fost clară: toate cele nouă evenimente s-au produs mult sub scoarța terestră. Însă confirmarea definitivă a venit într-un mod dramatic. Pe 10 septembrie 2025, un nou cutremur profund a zguduit zona de lângă Maeser, în Bazinul Uinta, tot în Utah.
Magnitudinea de 4,1 și o adâncime de aproximativ 68 de kilometri l-au plasat cu peste 20 de kilometri sub granița Mohorovičić, linia de demarcație dintre scoarță și manta. Nu mai era loc de dubii: o clasă distinctă de seisme, numită „cutremure de manta continentală”, exista cu adevărat.
Tensiuni tectonice ascunse sub cratonul antic
Totuși, mecanismul exact rămâne un mister. La adâncimi unde temperaturile depășesc frecvent 700 de grade Celsius, fizica convențională spune că rocile ar trebui să se deformeze lent, nu să se crape brusc. Ce forță declanșează aceste rupturi?
Spre deosebire de cutremurele obișnuite din scoarță, geologii nu pot cartografia falii active la suprafață. Nu pot estima magnitudinea maximă posibilă, nici riscul seismic pe termen lung. Mai mult, aceste evenimente se comportă atipic. Nu au preșocuri și nu generează replici.
Se produc complet izolat, ca niște explozii subterane solitare. În plus, toate sunt concentrate de-a lungul marginii vestice a Cratonului Wyoming, un bloc antic și extrem de stabil al litosferei. Acest craton acționează ca un obstacol masiv, extinzându-se adânc în manta.
În timp ce vestul Statelor Unite este tectonic activ, iar interiorul plăcii Nord-Americane este stabil, marginea cratonului se erodează treptat. Litosfera devine tot mai subțire spre Idaho și Utah.
Pe scara timpului geologic, mantaua, aflată în mișcare, se lovește de această rădăcină dură și este deviată în jurul ei. Tensiunile rezultate din această coliziune subterană par să fie motorul cutremurelor de manta continentală.
O descoperire care răstoarnă ipoteze vechi de decenii lasă acum deschisă o singură întrebare: câte alte tipuri de cutremure așteaptă să fie găsite în zone considerate imposibile?
